Colonel (r.) Vasile I. ZĂRNESCU
Preambul
În urmă cu un deceniu, am elaborat câteva capitole ale unei lucrări pe care o voiam cuprinzătoare, intitulată UBICUITATEA RĂZBOIULUI AXIOLOGIC, ale cărei teme şi idei principale le-am prezentat, sumar, în studiul omonim publicat în volumul tipărit de Congresul de sociologie din 14-16 decembrie 2000*.
Între timp, am dezvoltat câteva capitole, devenind (aproape) cărţi independente, dar pe care, din lipsă de resurse pecuniare, nu le-am putut tipări până acum. Totuşi, pentru că, şi acum un deceniu, erau câteva teme presante, am publicat, în serial, sub pseudonimele Theodor V. Alexandru, Iulia Cristescu şi Apostol Uceanu, unele capitole, în revistele România Mare, Politica şi ziarul Ultima oră – motiv pentru care, acum, aduc mulţumirile mele publice domnilor Corneliu Vadim Tudor şi Ion Marin, care au înţeles necesitatea aducerii acestor studii la cunoştinţa opiniei publice. Capitolul 11 al lucrării, intitulat Reinstituirea horthysmului, a apărut în serial, sub pseudonimul Apostol Uceanu, în Politica, nr. 385, 14 august 1999, pag. 3, cu continuare în nr. 386-393, precum şi în Ultima oră, fragmentat sub diverse titluri; dar, din motive de spaţiu tipografic, în ambele publicaţii a apărut fără notele bibliografice.
Prin bunăvoinţa actualului editor, îl republic inclusiv cu notele bibliografice, deoarece acestea au, şi ele, dramatismul lor şi readuc atmosfera de acum un deceniu, care, seamănă, fără mari deosebiri, cu aceea de azi: aceiaşi horthyşti la conducerea U.D.M.R. şi aceleaşi pretenţii revizioniste, de sorginte fascistă.
Dar, mai important, acest studiu, în întregime, aduce în faţa noastră vinovăţia guvernanţilor care, atunci ca şi acum, au minimalizat sau, mai grav, au ignorat şi încă ignoră – deşi au cunoscut şi cunosc! – toate faptele neorevizioniştilor şi şovinilor maghiari.
Retipărit ne varietur, acest fragment redă, privind retrospectiv, miopia, lichelismul şi complicitatea guvernanţilor, care, fără deosebire de culoare politică, s-au străduit să aducă România în situaţia actuală – deplorabilă, chiar periculoasă, deşi avertismentele nu au lipsit, nu doar din partea presei, ci şi din partea Serviciilor Secrete, atât direct, cât şi, cum reiese din unele citate de aici, tot prin presă, deoarece autorităţile nu au luat nici o măsură de reprimare a pretenţiilor iresponsabile ale udemeriştilor şi ale celorlalţi profitori, sprijiniţi din exterior.
Indiferent dacă, acum, la 15 martie 2008, horthyştii din U.D.M.R. şi din toate celelalte organizaţii politice, culturale, profesionale etc. (căci au sute de asemenea organizaţii!) îşi vor proclama sau nu „independenţa după modelul Kosovo“, ţinând cont că, după lovitura de stat din decembrie 1989, au tot glosat pe această temă, prin care, acum, au umplut paharul, a venit momentul să li se interzică radical asemenea manifestări şi să li se retragă toate concesiile obţinute prin şantaj de la clicocraţia cleptocrată, care conduce România!
Problema care se pune cu acuitate este cine va fi în stare să facă acest lucru strict necesar şi urgent: Guvernul, care subzistă doar pentru că are U.D.M.R.-ul în spinare?!
Sau Parlamentul, care reprezintă, teoretic, suveranitatea poporului şi care face legi? E-adevărat că, în variantele anterioare, Parlamentul a făcut legi – inclusiv revizuirea Constituţiei din 2003 – exclusiv în favoarea horthyştilor udemerişti şi budapestani şi a evreilor care au emigrat legal şi/sau ilegal, iar acum, şi aceştia, îşi vor restituite proprietăţile la care nu mai au dreptul.
Cred că a venit vremea – în ultimul ceas! – ca Parlamentul să apere inclusiv valorile spirituale şi politice naţionale, căci şi ele fac parte din acelaşi vast Patrimoniu Naţional!
Redau, mai jos, textul apărut acum un deceniu.
Reinstituirea Horthysmului
11.1. Lipsa punctelor de sprijin
Cei mai mulţi lideri politici şi analişti obiectivi ai vieţii sociale caracterizează actuala situaţie drept o chinuitoare tranziţie – devenită peste noapte „posttranziţie“ şi transformată, la fel de subit, în „tranziţie cronicizată“, din cauza stării haotice instituite prin conjugarea unui complex de factori obiectivi şi subiectivi.
Actualei situaţii entropice i se potriveşte analiza stării de decădere a republicii romane, făcută de Hegel în Filosofia Istoriei (pag. 381): „…în toate afacerile publice erau hotărâtoare autoritatea particulară, puterea şi bogăţia nobililor şi toate acestea se petreceau în cea mai mare dezordine. În republică nu mai exista nici un punct de sprijin“. Din cauza anomiei sociale şi, mai ales, din cauza unor cercuri ostile care acţionează în acest sens, se poate spune că, în România, pe măsura trecerii timpului, aproape că „nu mai există nici un punct de sprijin“.
Conştientizarea acestei idei de către tot mai mulţi indivizi tinde să se transforme într-un fenomen social cu implicaţii grave. Există pericolul ca, din cauza disperării la care au ajuns şi a neorganizării lor – sau, mai degrabă, a manipulării lor din umbră de diverse organizaţii, îndeosebi prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă –, apariţia unor „fracturi“ sociale provocate de aceşti dezmoşteniţi ai sorţii să fie foarte posibilă şi, mai ales, greu de controlat.
Căci, în condiţiile în care Armata şi Biserica – cei doi piloni ai organizării şi autorităţii social-politice şi morale – sunt denigrate şi, în consecinţă, slăbite continuu, atunci, evident că nu mai există nici un punct de sprijin, de rezistentă a naţiunii.
De altfel, acesta şi este obiectivul războiului informaţional, instituţional, axiologic şi psihologic dus contra respectivelor instituţii – cele mai importante şi mai credibile în ochii poporului –: dezorganizarea lor până la desfiinţare, ca să nu mai existe nici un punct de sprijin, nici un reper moral, nici un factor organizatoric, nici un punct de comandă apt să solidarizeze, să reunifice şi să conducă naţiunea în vremea „tuturor răutăţilor“, cum spunea cronicarul.
Urmarea este deja cunoscută, dar, pentru a-i convinge pe cei mai mulţi, trebuie doar repetată: cozile de topor din interior să ceară sprijinul celor din exterior, după care, aşa cum pretinsese ministrul de Externe al Franţei, în decembrie 1989, au „datoria de a interveni“, inclusiv militar, pentru a pacifica lucrurile, aşa cum s-au petrecut lucrurile în Bosnia şi cum se întâmplă acum în provincia istorică a Iugoslaviei, Kosovo.
În fond, această „convingere“ se realizează prin inducerea unei stări de apatie, prin „bombardarea“ zilnică a indivizilor cu informaţii astfel concepute încât să le diminueze rezistenta psihică în faţa agresiunilor informaţionale, economice, axiologice, cultice etc.
Toate acestea sunt menite să creeze în „opinia oamenilor“ iluzia că ceea ce urmează să se petreacă este o fatalitate istorică, ceva în natura lucrurilor şi, fiind vorba de mersul inexorabil al istoriei, popoarele nu au decât să se supună unor lideri ajunşi în funcţiile de conducere printr-un concurs de împrejurări.
11.2. Restitutio in integrum: cauza compromiterii P.N.Ţ.C.D.-ului
Din comentariile tot mai multor oameni de presă rezultă că ceea ce a subminat, îndeosebi după accederea la Putere, prestigiul istoric al P.N.Ţ.C.D, este chiar propria sa strategie politică: încercarea dogmatică de aplicare a principiului restitutio in integrum.
Această idee fixă este axul politicii catolicilor orientali (ex-greco-catolici), care au condus acest partid încă de la apariţia sa pentru a doua oară pe scena politică (şi chiar acum, după apariţia A.N.C.D. a fraţilor Boilă). S-a ajuns până acolo încât nu numai ziariştilor din presa din Opoziţie, dar şi celorlalţi – inclusiv celor de la Academia Caţavencu – le-a creat o senzaţie de saţietate, de disconfort psihic, ceea ce i-a determinat să producă materiale de presă tot mai dure la adresa politicii restituţioniste.
Conflictul apărut între liderii P.N.Ţ.C.D. şi cei de la publicaţia Academia Caţavencu – care le-au reproşat primilor, printr-un spectacol public, faptul că le-a murit umorul – a fost deja puternic mediatizat, spectacolul însuşi fiind un alt prilej de diminuare a prestigiului politic.
Respectiva strategie politică a fost elaborată în cercurile politice ale Vaticanului, iar liderii ex-greco-catolici au lansat-o în public, la început doar în străinătate – după cum a arătat Grigore Nedei, în cartea sa Imperialismul catolic –, probabil pentru că au intuit că nu trebuie să sperie electoratul încă de la reapariţia lor pe scena politică.
Încercarea de a se institui o bază legală în acest scop, în actuala situaţie de anomie socială, este percepută de opinia publică drept exproprierea averii naţionale – publice şi private – şi înstrăinarea ei, pentru a fi „restituită“ unora care nu au avut-o niciodată: descendenţilor unor foşti magnaţi, ca Mociorniţa, Auschnitt, Malaxa ş.a. Dar baza morală este şi ea în curs de confecţionare.
Căci, de exemplu, opinia publică se străduieşte să afle cum şi-au făcut averea actualii îmbogăţiţi ai democraţiei postdecembriste. Şi, deşi nu ştie concret cum, opinia publică este îndreptăţită să creadă că şi-au dobândit-o prin furt, prin însuşirea unei mari părţi din averea naţională, publică sau privată.
Or, dacă actualilor îmbogăţiţi nu li se poate dovedi sursa ilicită a averii, deşi se ştie că „este de furat“ (vezi cazurile SAFI, DACIA FELIX, CREDIT BANK, „privatizarea“ frauduloasă făcută la I.M.G.B., ROMCIM, COMTIM etc., etc.), atunci cum se mai poate demonstra că hoţii de dinainte de 1948, precum Mociorniţa, Auschnitt, Malaxa ş.a., nu şi-au făcut averea altfel decât din furt, din exploatarea poporului?
De altfel, încă Ferdinand Lassalle spusese: „Proprietatea este un furt!“ Fireşte, este vorba de marea proprietate. De exemplu, Nicolae Iorga a arătat că Iuliu Maniu, ca avocat al unei bănci maghiare, a strâns în doar şase ani o avere colosală, cu care şi-a cumpărat mine aurifere. Fireşte, Iuliu Maniu a practicat aceleaşi manopere financiare bancare pentru a-şi exploata debitorii români, care au fost şi mai sunt practicate acum de cămătarii din băncile postdecembriste, apărute ca ciupercile după ploaie.
De asemenea, presa vremii relevă că Romulus Boilă, unchiul contemporanilor noştri fraţi Boilă, era implicat în escrocheria rămasă în istorie ca „afacerea Skoda“. Aşa că este perfect explicabil acum de ce ţin ex-greco-catolicii descendenţi fiziologic şi/sau spiritual din Iuliu Maniu să aplice principiul restitutio in integrum. Iar ignoranţii în problemă, ca Nicolae Manolescu, pretind că aplicarea respectivului principiu „nici nu se discută“.
În contextul actualului sistem legislativ incoerent şi/sau chiar contradictoriu, este foarte uşor să se facă abuzuri pentru a se ajunge la restitutio in integrum. Acest fapt este atestat de abuzurile judiciare comise în domeniul caselor naţionalizate, în domeniul funciar etc.
O confirmare în plus a tendinţei politicii restauraţioniste este dată de această ştire: „Întorşi din Anglia, Franţa, Germania, Italia şi Elveţia – unde erau stabiliţi de mulţi ani –, moştenitorii princiarei familii a Cantacuzinilor intenţionează să-şi ia înapoi vechile domenii.
Ei revendică în Prahova 2.476 ha de teren, cuprinzând păduri, păşuni şi teren arabil. Numai la Filipeştii de Târg ei cer: 992 pogoane teren arabil, 840 pogoane păşune şi 800 pogoane pădure, încă 1.560 pogoane de pădure sunt revendicate la Filipeştii de Pădure şi alte 760 la Măgureni.
Legea nr. 169/1997, venită în completarea Legii nr. 18/1991, stipulează clar: 30 h de pădure şi 50 de teren arabil pentru fiecare familie…“ . Acest tropism restituţionist este consecinţa adoptării strategiei politice relevate în remarca laconică făcută în Adevărul, referitoare la escaladarea „războiului caselor“: „Ţărăniştii optaseră pentru celebra variantă a lui restitutio in integrum“.
Dar, câtă vreme ţărăniştii vor fi manevraţi de către ex-greco-catolici, fireşte că va continua şi „războiul cultic“ pe tema restituirii, deoarece catolicii orientali vor găsi mereu noi obiective de revendicat, acesta, de exemplu, figurând printre cele mai recente pretenţii: „Biserica Greco-catolică intenţionează să revendice Mănăstirea de la Nicula, judeţul Cluj, a declarat, pentru PRO TV, Î.P.S. George Guţiu, episcopul greco-catolic al Diocezei de la Cluj-Gherla. Guţiu susţine că Mănăstirea de la Nicula a fost construită la începutul sec. al XVIII-lea de către greco-catolici şi a fost confiscată abuziv de ortodocşi după 1948.
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, Bartolomeu Anania, afirmă, însă, că mănăstirea a fost atestată pentru prima dată în urmă cu 450 de ani, iar reprezentanţii Bisericii Unite cu Roma au ocupat-o în anul 1774. Anania afirmă că Biserica Greco-catolică ignoră propunerile Bisericii Ortodoxe Române de rezolvare a litigiilor patrimoniale dintre cele două biserici prin repetatele solicitări de retrocedare…“ .
O radiografie exactă (chiar dacă incompletă), care confirmă această stare de fapt, este făcută de către Rodica Ciobanu în editorialul „P.N.Ţ.C.D îşi caută reformatorii“: „Multă vreme, P.N.Ţ.C.D. a fost pentru observatori un partid deprimant, în interiorul căruia nu se întâmpla mai nimic. Seniorii aveau încă destulă vlagă să tină strâns hăţurile, iar partidul se lăsa dirijat de autoritatea morală intangibilă a lui Corneliu Coposu şi a celorlalţi patriarhi ţărănişti.
Orice eşafodaj politic s-ar fi prăbuşit împrejur, P.N.Ţ.C.D. rămânea monolitic, imperturbabil, o structură rigidă, de neclintit. Până în noiembrie 1996, când ţărăniştii au ajuns la guvernare. Câştigarea puterii a însemnat decesul armoniei interne, declanşarea competiţiei între potenţialii lideri. În 1998, P.N.Ţ.C.D. este un partid care are nevoie de o reformă, dar nu-şi găseşte reformatorii. (…)
Declanşarea unei dezbateri autentice în P.N.Ţ.C.D. pare, în acest moment, un eveniment îndepărtat. Nici una dintre cele două grupări nu dă semne că ar dori să lămurească, de pildă, ce înseamnă politica ţărănistă. Guvernul Ciorbea a făcut o politică social-democrată cu un apendice legislativ reparatoriu.
Cabinetul Radu Vasile a anunţat o politică dură, de nuanţă liberală. Pentru majoritatea oamenilor, însă, politica P.N.Ţ.C.D. este echivalentă cu trei legi: două restituţioniste – legile modificate ale fondului funciar şi caselor naţionalizate – şi una de asanare morală, legea accesului la dosarele fostei Securităţi. Cum arată programul P.N.Ţ.C.D., nimeni nu ştie.
Ţărăniştii şi-au însuşit fie programul de guvernare al C.D.R., realizat împreună cu tovarăşii de alianţă, fie pe cel al Cabinetului Ciorbea, elaborat cu F.M.I., fie pe cel al lui Radu Vasile. Toate sunt ţărăniste în lipsă de altceva. Cum se manifestă latura creştin-democrată a P.N.Ţ.C.D.? Prin slujbele ţinute de preotul greco-catolic Matei Boilă şi prin tiradele antiavort ale senatorului Moisin.
Partidul lâncezeşte, practic, în confuzie doctrinară, e când de dreapta, în declaraţii, când de stânga, dacă se supără muncitorii, şi, în general, n-are nici un chef să limpezească aceste probleme“ . Această „încremenire în proiect“ – cum zice filozofând chinuit Gabriel Liiceanu –, este dezavuată şi de Mihai Valentin Neagu: „P.N.Ţ.C.D. continuă să trăiască înfăşurat în faldurile fantomelor trecutului.
Pentru ei, pentru ţărănişti, progresul nu poate fi decât cel de la nivelul anilor ’30. Orice acţiune de reformă trebuie să pornească, obligatoriu, de la realităţile de atunci, iar calităţile liderilor sunt cântărite în ani de vârstă sau de închisoare şi mai puţin în neuroni şi coeficient de inteligentă…“ .
Dar „este esenţial să remarcăm că încăpăţânarea de a aplica principiul restitutio in integrum nu reprezintă decât punctul de vedere dogmatic al unei noi minorităţi politice (similară fostului P.C.R.), adică o dimensiune antidemocratică. Deci, după lipsa doctrinei, după inexistenta calităţii «ţărănesc», după ridiculizarea aspectului «creştin», cade şi însuşirea de «democrat».
Pentru că P.N.Ţ.C.D. nu face decât să impună majorităţii interesele unei minorităţi, văzute sub câteva aspecte: 1) cultic – ex-greco-catolicii; 2) economic – foştii mari proprietari (industriali, funciari şi imobiliari); şi, prin conjuncţie algoritmică, 3) etnic şi lingvistic – maghiarii. Or, prin această ultimă categorie, se anulează şi valoarea de «naţional» din denominaţia Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat“ .
Mai intervine, însă, o contradicţie faţă de realitate, trădând demagogie politică, după cum relevă Constantin Gheorghe: „…Nici una din promisiunile electorale cu efect asupra unei largi majorităţi nu a fost pusă în practică. În schimb, se modifică Legea învăţământului, după dorinţele U.D.M.R., se face o lege de retrocedare a averilor bisericeşti pentru greco-catolici, se modifică Legea fondului funciar în folosul unei minorităţi care a avut în 1945 peste 50 de hectare etc., etc.
Aceasta este o realitate periculoasă. Nu se poate guverna exclusiv în folosul unei minorităţi şi nici nu se pot crea avantaje pe criterii de apartenenţă la o astfel de minoritate. Aceasta este cea mai sigură cale de a distruge pacea socială şi de a asmuţi pe unii împotriva altora. (…)
Nicăieri în practica europeană sau în legislaţia statelor europene discriminarea nu este acceptată nici explicit, nici implicit. Nu credem că România trebuie să ajungă un poligon de experimente a unor teorii fără suport în realităţile naţionale, iar Ardealul cu atât mai puţin“ .
Numai că pentru postura de poligon experimental în beneficiul unor anumiţi minoritari militează alţii, mereu aceiaşi, ca Ion Zubaşcu: „În tot acest timp, evreii din România au început să-şi obţină bunurile comunitare, la fel germanii şi ungurii.
Numai românii greco-catolici nu reuşesc să trezească nici o înţelegere la fraţii lor ortodocşi şi la statul român“ ; sau ca Dan Petrescu: „…destinul însuşi al Î.P.S. Bartolomeu pare a fi înrâurit de politică, de vreme ce, după vreo şase ani de închisoare (dintr-o condamnare la douăzeci), pentru motive politice, domnia sa devine, între 1965 şi 1976, paroh la Detroit şi, vorba Dicţionarului Zaciu, «călătoreşte în cele patru continente» – unde, de vom da crezare mărturiilor lui Paul Goma (de nimeni contrazise în acest punct până acum), care i-a călcat pe urme, prin 1978, în S.U.A şi Canada, viitorul Î.P.S. se căznea să le explice enoriaşilor de-acolo, în compania colegului Plămădeală, coincidenţa politicii lui Ceauşescu (aceea care ne-a scăpat de ruşi, evrei, bulgari ş. a.) cu interesele Bisericii neaoşe ortodoxe: Ceauşescu, potrivit acestui punct de vedere, era pe de-a-ntregul «de-al nostru» şi, astfel fiind, pe nimeni nu trebuia să deranjeze mania sa strict formală de a se intitula comunist. (…)
O profesoară de matematică îmi povestea odinioară cum, întâmplându-se să lase corigent un băiat de popă, tătânele acestuia i s-a înfăţişat cu propunerea îmbietoare ca, în schimbul promovării fiului său, să-i facă o afurisenie la adresa oricui ar fi poftit ea; profesoara era o femeie bravă, de etnie maghiară, deci n-a avut nici o ezitare în alegere; îmi place să cred că tocmai de aceea sfârşitul lui Ceauşescu a pornit de la un reprezentant al acestei etnii…“ .
Ţinând cont că şi Î.P.S. Daniel, care manifestă evidente propensiuni promonarhice, a ajuns să se disocieze şi să explice dezamăgirea sa cu faptul că, în comparaţie cu actuala Putere, „regimul Iliescu a sprijinit mai mult Biserica Ortodoxă Română“, credem că nimeni nu s-ar mai mira dacă, după ce va fi citit articolul acestui „disident“, respectivul preot – şi nu numai el – nu va fi trecut chiar la afurisirea inclusiv a lui Dan Petrescu şi a grupurilor de presiune pe care acesta le reprezintă.
Starea dubitativă a lui Constantin Gheorghe, care se distinge în articolul din care am citat anterior, publicat în iulie 1997, a dispărut după o jumătate de an: „P.N.Ţ.C.D. este un caz tipic de partid anacronic, care nu-şi găseşte rostul pe scena politică a unei ţări dintr-un motiv pe cât de simplu şi de evident, pe atât de greu de perceput de elitele sale conducătoare: inadecvarea la realitate.
Nu suntem singurii care spun acest lucru şi nici nu ne bucurăm că am fost primii care am atras atenţia asupra acestei tragedii, în fond. (…) Întreg Ardealul fierbe, iar concesiile făcute de P.N.Ţ.C.D., doar pentru a-l tine în scaun pe primul ministru (Victor Ciorbea – n.n.), reprezintă un act sinucigaş.
La care se adaugă cedările în domeniile sensibile, cum sunt cele privind statutul limbii române, ca limbă oficială, inscripţionările bilingve, cedările de suveranitate internă în favoarea aşa-ziselor autoguvernări – pe criterii etnice! – imaginate de U.D.M.R. în zonele locuite majoritar de maghiari. (…) Că P.N.Ţ.C.D. vrea să se sinucidă este treaba lui. (…) Problema P.N.Ţ.C.D. este nu dacă va părăsi scena politică, ci când se va petrece asta. Cu cât mai repede, cu atât mai bine“ .
Ulterior, incongruenţa cu realitatea – printre alte caracteristici – avea să fie acuzată, în comentariul său despre simpozionul „P.N.Ţ.C.D. în pragul mileniului III“, şi de Dumitru Ţinu: „Ca să cugeti, însă, la viitor trebuie să trăieşti în prezent. Or, simpozioniştii ţărănişti trăiesc în trecut. Unii în trecutul mai îndepărtat, marcaţi încă de anii de temniţă. Alţii în trecutul apropiat, chinuiţi de patima răzbunării pentru eşecurile personale din efemera lor carieră guvernamentală. (…)
Ceea ce frapează în intervenţiile la acest de acum celebru simpozion este nota de cinism şi iresponsabilitate a unora din ideile promovate, în finalul discursului său – care, aşa cum s-a dovedit, exprimă poziţii împărtăşite de majoritatea ţărăniştilor –, Victor Ciorbea se întreba pe un ton patetic:
«Dar e, oare, interesul ţării ca P.N.Ţ.C.D. să dispară? Să devină un partiduleţ oarecare, confiscat de persoane dornice de guvernare cu orice preţ?»
Îi răspund pe loc: ce are interesul tării cu refulările paranoice ale unuia sau altuia? Cui îi arde de certurile din P.N.Ţ.C.D. într-un moment atât de grav, când reforma stagnează, producţia scade, investitorii fug, iar disperarea nu mai încape? Sensul retoricii fostului premier este cutremurător: ţara poate să dispară, P.N.Ţ.C.D. să nu dispară!“ .
Fireşte, trebuie sa fim circumspecţi când citim opiniile ziariştilor de la Adevărul, căci ei sunt, în marea lor majoritate, exponenţii oportunismului, având la bază şcoala de la fosta Scînteia.
Dar, când ideile lor încep să concorde cu ale altor publicişti, înseamnă că realitatea le impune să nu mai cultive ambiguitatea. Opinia lui D. Ţinu este susţinută şi de alţi publicişti, precum se poate observa, de exemplu, în rubrica „Autopsia săptămânii“, realizată de Adrian Riza, directorul săptămânalului Timpul , sau în editorialul „Talibanii bătrâni, talibanii tineri“, din Naţiunea .
După cum se poate constata la o analiză a presei, chiar publicaţiile foarte obediente actualei Puteri, cum este România liberă, conţin tot mai mult articole din ce în mai critice la adresa actului de guvernare şi, îndeosebi, la modul cum este (de fapt, cum nu este) soluţionată problema naţională, ca urmare a politicii restituţioniste.
Elocvente sunt cele scrise de Octavian Paler, care se întreba retoric şi îşi răspundea cu o duritate extremă: „Noi am transformat «schimbarea» aşteptată într-o mare cacealma? Uneori, mă gândesc că am înlocuit o clică, foarte omogenă, a regimului Iliescu, cu o haită în care se muşcă unii pe alţii pentru pradă. Şi nu e de ajuns, oare, că toţi politicienii văd România sub formă de urnă?“ .
Apoi, printre altele, spune tranşant: „Actuala coaliţie a încetat să mai fie, moralmente, credibilă. Ea a devenit, mă tem, chiar un pericol naţional. Pe mâna unor asemenea «politicieni», mergem, vizibil, spre o catastrofă, încât, în clipa de faţă, dilema nu mai este, după părerea mea, doar una politică. Nu avem de ales între cei care ne-au scârbit ieri şi cei care ne scârbesc azi.
Avem de ales între actuala clasă politică şi România“ . Dintre editorialele dure ale lui Octavian Paler la adresa actualei Puteri, din prima pagină a României libere, merită să mai semnalăm – fireşte, cu titlul exemplificator, nu exhaustiv – câteva cu denumiri expresive: „Dreptul de a huidui“, „Lecţia nordică“, „Un început de speranţă“, „Lipsa de inteligenţă politică“, „Precum şobolanii“, „Cei patru stâlpi putrezi ai extremismului / Laşităţile şi complicităţile instituţiilor“, „Patima morală“ etc., etc. . Semnificativ este faptul că una dintre ţintele cvasipermanente ale lui O. Paler este preşedintele României, Emil Constantinescu.
În concluzie la acest subcapitol, „politica principiului restitutio in integrum nu va avea niciodată bază morală, iar baza «legală» nu va exista decât în mod provizoriu – cât va exista actuala coaliţie, care este subminată de chiar obstinaţia cu care se încearcă aplicarea respectivului principiu“.
Deoarece această acţiune de revendicare a trecutului provoacă o reacţiune de revendicare a prezentului de către cele două generaţii care au construit ţara în ultimele cinci decenii de Istorie.
Pentru că, în opoziţie cu cele câteva mii de persoane expropriate de regimul socialist – sau zeci de mii, dacă sunt luaţi în calcul şi „moştenitorii“ lor mai mult sau mai puţin îndreptăţiţi – „15 milioane de dezmoşteniţi solicită titlurile de proprietate asupra capitalului social al tuturor societăţilor comerciale din feuda F.P.S.-ului, la care trebuie să se adauge, desigur, şi sumele încasate prin privatizare. (…) Concret, cei 15 milioane de români ar urma să se constituie în Liga persoanelor expropriate prin decimarea sistematică a proprietăţii de stat…“ .
Este evident că, dacă cele „15 milioane de dezmoşteniţi“ ar fi organizaţi politic, atunci ar putea schimba cursul politicii actualilor guvernanţi. Sarcina organizării lor revine partidelor politice, prin ofertele conţinute de doctrinele lor. Pentru că, am văzut, mult mediatizata grevă generală din 24 mai 1999 a celor patru mari confederaţii sindicale a fost un fiasco prefigurat de amânarea din aprilie – ceea ce dovedeşte neîndoios obedienta respectivilor lideri sindicali şi faţă de actuala putere, în detrimentul marilor mase de salariaţi.
Sursa:
[1] www.altermedia.info