Printre valuri de cruzime slava
Puţine locuri de pe suprafaţa globului pământesc sunt bântuite de atâta ură, necredinţă creştină, sărăcie morală şi intelectualitate limitată ca în Serbia şi alte zone balcanice. Explicaţia îşi are rădăcinile în ura pe care au avut-o sârbii de la 1839 încoace când turcii i-a desfiinţat ca stat pentru a plăti cruzimile lor.
Chiar aşa fiind subjugaţi ei au avut biserica lor, mai târziu şcoala lor, absolut nici un turc, nici un neamţ sau altă împărăţie nu i-a ocupat şi nu le-a interzis să aibă şcoală, biserică, mass-media, justiţia în limba lor maternă. De aceea s-a dezvoltat sentimentul că orice individ sau comunitate trece prin ţara lor se aşează vremelnic sau pentru totdeauna nu este binevăzută.
Printre valuri de cruzime slava
Aşa se explică faptul că la un moment dat după trecerea timpului ei s-au simţit autohtoni iar pe „românovlahii” găsiţi în teritoriu atunci când pe la 579 hoardele barbare avare i-au dizlocat de lângă Volga, le-au omorât toţi bărbaţii şi numai cu femeile şi copii lor au pătruns în Balcani.
Orice aşezare străină sau orice vecinătate de alte neamuri, limbi, religii pentru ei au fost văzute ca şi în Evul Mediu la avari, drept nişte potenţiali inamici şi de aceea au căutat să scape de români sau vlahi, ori de alţii în mica lor ţară, pentru că toţi vorbeau altă limbă, nu ştiau sârbeşte şi nu erau ortodocşi.
Dacă cineva va călători în interes ştiinţific prin Serbia veche şi Serbia nouă de după 1833 vor constata că turcii n-au avut curajul să se aşeze în localităţi apropiate de sârbi. Pe toţi turcii din vecinătate, sârbii i-au distrus şi cu toate că i-a ţinut aproape 500 de ani subjugaţi nu veţi putea găsi astăzi câteva giamii, câteva biserici catolice ori câteva sinagogi în Serbia. Cu cât au fost mai singuratici s-au simţit bine şi-au putut pune stăpânire pe teritoriile învecinate fără război lăsând impresia că vin ca să scape de jugul turcesc.
Urmăriți Glasul.info și pe Google NewsO asemenea viclenie n-au folosit numai în sudul Dunării, ci şi în nordul Dunării unde i-au păcălit pe românii din Banat şi pe Leopold împăratul Austriei, izbutind cu puţin înainte de retragerea turcilor din Banat să-şi creeze provincie autonomă cu un principe sau voievod pe la 1848 numit Şuplicaţ care n-a avut veac prea mare murind în acelaşi an. Orice ţară din Europa ar avea minorităţi în Serbia cu excepţia României vor obţine un compromis ca să devină minoritate etnică, să li se recunoască identitatea prin constituţie.
Aceste minorităţi sunt mici unele de 10-20.000 de locuitori, pe când românii şi aromânii au fost de ordinul sutelor de mii şi milioanelor şi tocmai de aceea au frică şi azi de cultura românească.
De aceea încă din timpul lui Tito asistând la un interviu ce se lua la televiziunea din Belgrad doamnei preşedinte a prezidiului Republicii Socialiste Federative Iugoslavia Milka Planinţ, aflam dintr-o voce singulară proprie şi sinceră că de fapt intelectualitatea sârbească nu există, ea este în formare aşa după cum a rezultat din războiul din Bosnia (1941-1945) dintre partizanii comunişti, sârbi, croaţi, sloveni etc. şi armata de ocupaţie germană.
Cam vreo 750.000 de tineri din fosta Iugoslavie au trecut prin această şcoală prin munţii cărunţi din Bosnia. Aici au învăţat unii alfabetul, aici au învăţat alţii carte şi au luptat cam pe aceleaşi poziţii cu nemţii din 1941 până în 1945 când s-a terminat războiul iar beligeranţii s-au retras fiecare la locul lor prin mai 1945 fără să se mai întrebe cineva cine sunt învingătorii şi cine sunt învinşii.
Deci înţelegeam de la această distinsă doamnă că majoritatea intelectualităţii sârbeşti este agramată mulţi fiind fără carte, asta se petrecea cam prin anul 1978. Şi astăzi m-am gândit cum de nu s-a născut un partid în Serbia care să aibă o doctrină clară proeuropeană şi de ce cam jumătate din populaţie este dezorientată, ignorantă, sărăcită şi cu un nivel scăzut de organizare socială şi culturală.
Unii zic că dacă Iugoslavia s-a destrămat răspunderea o au germanii şi nu ştiu de ce. Alţii zic că dacă Serbia s-a destrămat şi se destramă este că i-au distrus americanii, iar sârbii nu sunt vinovaţi cu nimic. Oamenii lor aleşi, cum este Slobodan Miloşevici care a murit în închisoare la Haga este un mare erou, Voislav Şeşeli un mare radical sârb colaborator cu Miloşevici se află la tribunalul penal de la Haga în curs de judecată, Karagici se află în curs de judecată la Haga, numai Mladgici şi Hagici rămân hăituiţi te miri prin ce văgăuni ca să scape de crimele de genocid.
Oare cum ar fi putut cineva în Serbia să creadă că aceştia sunt liderii lor chemaţi să-i introducă în Europa şi în civilizaţie. Convingerea majorităţii sârbilor este că procesul de dezagregare etnică are continuitate în Serbia, dovadă că după ce se terminaseră evenimentele importante europene se credea că şi aici la Belgrad se va întruna pacea, dar s-a despărţit până la urmă Muntenegru şi a devenit stat independent, a urmat Kosovo provincie care cade sub influenţa aproape totală a albanezilor, urmează se crede Sangiacu, apoi Voivodina ungurească şi alţii.
Cam aşa era situaţia când trăia soţia lui Miloşevici, Miriana atunci când prin 1995 Vladimir Dapşevici îi lua un interviu în ziarul domnului Vuc Draşcovici fost ministru de externe şi în care acesta din urmă vroia să-i arate soţiei preşedintelui Serbiei că Serbia de fapt are mai multe minorităţi decât sârbii adevăraţi.
Poate că exagera Dapşevici cu privire la numărul minoritarilor, pentru că pe românii din Timoc îi ridică la un milion o sută de mii deşi cred că erau cam pe jumătate, iar pe ţigani la un milion.
N-ai să te miri de ceea ce se întâmplă în parlamentul de la Novisad, în conflictele din Sangeac sau cele camuflate dintre Morava Timoc. Dacă te vei uita cine sunt liderii acestor provincii se va vedea de ce origine etnică sunt.
De aceea să spicuim câteva evenimente mai mult sau mai puţin pozitive la românii dintre Morava Timoc şi din Timoc Bulgaria cărora sârbii le zic vlahi fără să se întrebe de ce recenzorii sub monarhie le spuneau „rumuni”, iar în cărţile de şcoală şi de studii peste tot şi în recensăminte vlahii erau numiţi rumuni. Cum de s-au evaporat aceşti rumuni în vreo 20 de ani de naţionalism sârbesc.
Trecându-se peste porecla medievală de vlah care li se atribuia mai mult ca o denumire populară, cum li se dă nemţilor, italienilor, ungurilor şi altora, denumirea oficială de rumuni a durat peste o sută de ani iar la falsificarea identităţii rumânilor din Serbia au contribuit comuniştii însă în cel mai înalt grad guvernele naţionaliste de după 1989, şi nimeni nu-şi permite în ţara lor sau în afară de ţară să folosească sintagma medievală în loc de cea modernă pe care fiecare naţiune şi-a ales-o ca identitate şi nu s-a permis de nici o minoritate din Serbia ca statul să intervină şi să-i boteze cu un alt nume. De pildă vlahii de peste tot se numesc rumâni sau români.
De ce atâta grijă cu această sintagmă de vlah, care de fapt este o poreclă a popoarelor înconjurătoare, dar lipseşte cu desăvârşire din circulaţia limbii „rumâneşti” dintre Morava Timoc, Serbia.
Faptul că statul s-a angajat ca patron al acestei porecle cu scopul de a-i dezbina pe românii din Timoc şi a le pune piedici în dezvoltare tocmai cu această poreclă de vlah, despre care bătrânii rar dacă au auzit. De fapt această incursiune şi impostură a statului de drept în modificarea după voinţa lui a identităţii şi denumirea de vlah, nu ca o formulă de dezvoltare şi progres ci ca o capcană aruncată în mâinile unor ignoranţi fie sârbi fie români.
Astfel că o parte din tineretul din Timoc Serbia şi chiar Bulgaria cred că ei sunt vlahi şi greşit le-a spus părinţii rumâni, dovadă că poliţia, primăria, şcoala şi biserica prin oameni cu carte susţin că sunt vlahi. Sârbii spun ungurilor magiarii dar noi le spunem unguri şi tot magiari rămân chiar dacă aşa le spunem.
Sârbi le spun la germani şvabi sau nemţi dar n-au avut îndrăzneala în instituţii de stat să introducă oficial denumirea de şvabi, nemţi sau alţii totuşi au avut bunul simţ şi numele oficial nu s-a clintit şi nu s-a făcut nici o confuzie cum se face de 18 ani cu denumirea de vlah, care n-ar fi prins rădăcini dacă ar fi protestat liderii românilor din Timoc Serbia şi dacă ar fi ignorat cruciada sârbească sau bulgărească de asimilare forţată a identităţii înlocuind-o prin vlah pe cea de rumân.
Astfel că astăzi ei nu ştiu cine sunt mai ales tineretul şi liderii politici care au fost uşor de manipulat de administraţia sârbescă întru-cât le puteau pune piedici în angajarea în muncă, făcând şi aici o discriminare condamnabilă şi de neuitat. Din potrivă au existat câteva perioade când s-au bucurat că a apărut sintagma de vlah că poate în felul acesta careva dintre lideri să tragă vreun folos personal.
Mai de curând românii din Timoc au şi un partid al vlahilor din Serbia care n-ar fi obţinut nici zece mii de voturi, zic unii, deşi populaţia numără, aşa cum este acuma, între 300-400.000. De aceea românii din Timoc care sunt de vreo 10-15 ori mai mulţi decât românii din Banat nici azi nu au un deputat, prefect în parlamentul de la Belgrad, n-au un preşedinte de judeţ.
A fost numit nu ales de curând preşedintele consiliului judeţean Bor domnul doctor Predrag Balaşevici care poate de bună credinţă a acceptat şi denumirea de vlahi numai să nu se întrerupă dialogul dintre sârbi şi români.
Chestiunea aceasta a modificării structurii genetice a românilor din Serbia prin obligarea mamei şi tatălui să vorbească cu copilul în familie numai sârbeşte ca să-i fie mai uşor la şcoală, înseamnă că statul a izbutit să-i înlocuiască identitatea prin introducerea limbii sârbe ca limbă maternă la românii din Timoc.
Procedeul se află şi la românii din Bulgaria unde există altă viziune despre cultura, şcoala şi biserica fraţilor noştri din Bulgaria. Ei au izbutit să înfiinţeze o universitate românească la Vidin în timp ce românii autohtoni n-au nevoie atât de universitate cât au nevoie de şcoli primare şi biserici recunoscute oficial ca româneşti cu personal instruit în România.
Ştergerea identităţii românilor şi camuflarea acesteia prin sintagma de vlah s-a făcut paralel cu sârbizarea sau bulgarizarea numelor de familie şi de botez; de la 1833 până astăzi toate numele aşa-zişilor „românovlahi” au fost sârbizate ori bulgarizate (1878), încât bietul om abia când moare sau când merge la armată află numele lui oficial, deci trăieşte o viaţă întreagă fără să ştie cum îl cheamă acolo la el în sat.
Având în vedere că problema românilor de peste hotare este foarte complexă pentru că românii de peste hotare sau de lângă noi nu se confundă cu cei din diasporă sau cu emigranţii, căutători de lucru. Pe noi ne preocupă în cel mai înalt grad ideea de a-i salva pe toţi românii sau aromânii indiferent unde ar trăi şi sunt autohtoni în anumite state învecinate sau mai îndepărtate.
Prioritatea numărul unu a neamului românesc este salvarea românilor şi aromânilor din jurul şi apropierea României. Putem să ne ocupăm şi de enclave româneşti aproape asimilate în procent de 100% în Istria şi la Megleno-români circa 5000.
1. Aceştia dorim să fie salvaţi de la asimilarea etnică şi în grupa aceasta nu trebuiesc omişi românii de vârf cum sunt cei din Basarabia-Bucovina, românii de mijloc din Dacia Aureliană, cei dintre Morava Timoc Serbia şi Bulgaria până la Marea Neagră care alcătuiesc aproximativ jumătate din naţiunea română existentă astăzi, cam vreo 13 milioane români.
2. Pentru aceştia Asociaţia Astra Română a cerut introducerea lor în constituţia României încă de la începuturi şi s-a introdus articolul 7.; prin urmare românii de peste hotare autohtoni din sudul Dunării sau din nordul României fac parte din neamul românesc şi ar trebui să aibă paşaport dublu ca să nu-şi piardă identitatea pe care vecinii nu o recunosc.
3. În această problemă s-a acţionat haotic, sporadic cu mijloace ştiinţifice destul de reduse fără colaboratori încercaţi care să-şi devoteze ceva din viaţa lumească pentru salvarea fraţilor înstrăinaţi, uitaţi, asupriţi şi tăinuiţi şi fără nici un fel de proiect pentru dezvoltarea culturală, şcolară, bisericească, de radio şi de televiziune.
4. Dacă s-ar reuşi pe ici colo câte ceva trebuie să recunoaştem că este meritul fraţilor noştrii români basarabeni, timoceni sau aromâni pentru că miniştrii de externe şi guvernele României s-au implicat întâmplător în anumite discuţii politice în ţară sau în străinătate, dar n-a fost nimic temeinic care să pună în mişcare comisii, parlamente, comisii parlamentare şi europarlamentare care să verifice şi să stopeze procesul de deznaţionalizare forţată, asigurând continuitatea.
5. Ne-a mirat faptul că presa centrală din România, unii minştrii, ziarişti sau scriitori, istorici, parlamentari nu ştiu să facă distincţia între românii de peste hotare şi cei din diasporă şi emigranţi. Nu ştiu încă denumirea românilor din dreapta Dunării cărora li se zicea pe la 1818 „timoceanii” iar românii se numea „mizi” şi după aceea vlahi.
Deci dacă spunem românii din Valea Timocului înseamnă că ne referim la un ţinut mic de la gurile râului Timoc care ar îngloba 10-20 de localităţi, în timp ce Tihomir Georgevici în cartea „Kroznaşe rumune” (Printre românii noştri), Beograd 1906 găsea în Serbia vreo 482 de sate şi oraşe.
Nici chiar liderii românilor timoceni nu înţeleg că dacă spui românii din Timoc e suficeint, e ca şi când ai zice românii din Oltenia sau românii din Maramureş sau din Banat, asta pentru că văi sunt multe în Timoc, este valea Dunării, valea Moravei, Mlavei, Resavei, Pecului şi altele. De aceea în, Evul Mediu slavii, în cronici, numeau provincia autonomă Margina, în imperiul turcesc, cu denumirea de Podunavia, adică un ţinut pe văile Dunării.
6. Am sperat împreună cu alte organizaţii din ţară care se ocupă cu românii de peste hotare şi am şi colaborat cu domnul deputat Ştefan Glăvan fost ambasador al României la Belgrad, ca să întocmim un proiect pentru înfiinţarea unui mic parlament al românilor de peste hotare care să lucreze după anumite etape şi după un anumit program şi o anumită procedură bine gândită. Aici putându-se evidenţia oamenii aleşi ai românilor din Timocul sârbesc, Timocul bulgăresc, aromânii din Macedonia şi Basarabia etc., însă toate acestea au fost numai proiecte rămase în stadiul de uitare.
7. Au existat perioade, mai recent, în care românii din Timoc Serbia îşi puneau întrebarea dacă mai există Departamentul românilor de pretutindeni.
8. Nu ne amestecăm în probleme de organizare a acestui departament, care din păcate nu ştim ce a făcut pentru românii de peste hotare în 18 ani. Măcar să fi publicat o istorie, o carte de folclor a românilor din Basarabia, Timoc sau de la aromânii sau măcar dacă ar fi reuşit să înfiinţeze un post de radio-televiziune care să aibă instalaţia lângă Bor pe muntele cel mai înalt numit „Vâru Negru”-„Crni Vârh”.
Cu toată prietenia milenară care atârnă pe spatele nostru încă din Evul Mediu nu s-a putut ca aceşti români în cel puţin 10 raioane în proporţie de peste 90% să aibă astăzi un ziar şi un post de radio-televiziune la care să participe profesionişti din ţară şi din teritoriu.
9. Primul care s-a implicat direct de românii de peste hotare a fost domintorul Alexandru Ioan Cuza şi guvernul Bolintineanu de atunci care a primit în 1862 pe dealul Filaret 12 copii aromâni la şcoliile româneşti din Bucureşti, erau primii elevi care au venit călări 2 săptămâni din Macedonia la un liceu românesc conduşi de un călugăr Averchie care izbutise să afle la Constantinopole că în România nu sunt numai biserici româneşti dar sunt şi şcoli, şi universităţi şi cărţi.
De atunci a crescut interesul românilor din Macedonia şi din Tiomc mai târziu pentru a studia la liceele sau universităţile din România. Eu am fost unul dintre copii născuţi în Timoc satul Zlocutea (azi Alexandrovac) care auzind că există în România cărţi scrise în limba română şi şcoli, licee, la vârsta mea fragedă am trecut clandestin Dunărea numai cu 10 dinari în izmene şi m-am înscris la liceul „Traian” din Turnu-Severin, devenind bursier.
Deci cunosc această perioadă ca unul care am venit în România de dragul limbii române, pe care atunci când o citeam cu greu, pentru că nu cunoşteam alfabetul latin, plângeam şi acopeream literele cu lacrimi părândumi-se că aceasta este o îndeletnicire mesianică care mă leagă de vatră şi de Dumnezeu. Ştiu foarte bine că am avut legătură cu ministerul învăţământului unde ultimul director general a fost Augustin Caliani, un aromân cu suflet şi îndemânare pedagogică.
Pe atunci toate şcoliile românilor de peste hotare erau dirijate de doctorul Constantin Angelescu fost ministru şi directorul Stanciu Stoian, şi alţii. Se poate susţine că prin 1937-1940 şcoala românească de peste hotare se afla sub protecţia financiară a guvernului român şi întreţinea în Bulgaria, în Albania fără Serbia peste 100 de şcoli primare, liceale, normale, de menaj etc.
N-am auzit de când sunt pe cineva să se fi plâns că n-a fost ajutat de către ministerul învâţământului de atunci să se cultive şi să se instruiască. De aceea cred că este foarte util ca domnul ministru Cristian Diaconescu al afacerilor externe să nu uite şi să colaboreze cu doamna Andronescu, ministrul educaţiei, pentru ca să se înoade firul continuităţii şcolii şi culturii româneşti în Balcani.
10. Din presa de astă-vară şi de mai târziu am urmărit cu interes personalităţile care s-au încumetat să treacă Dunărea şi să i-a legătura cu românii din Timoc, din zona Cladova, Negotin şi Bor. Aici am remarcat câteva nume care m-au interesat simţind că ele inspiră o încredere şi admiraţie pentru ceea ce fac. Unul era consilierul domnului preşedinte Traian Băsescu care astăzi este secretar de stat la Departamentul Românilor de peste Hotare, Eugen Tomac. Mulţi români lideri de peste hotare ca şi din ţară ar vrea să colaboreze cu această personalitate distinsă, incoruptibilă şi român neaoş de peste hotare.
11. După modesta noastră părere cred că primul lucru care se va întâmpla cu românii de peste hotare ar fi să se organizeze, să existe un mic comitet care să se ocupe de priorităţile românilor din Timoc, din Basarabia, din Albania, din Macedonia etc. în primul rând să se aprecieze cheltuielile de care au nevoie pentru anumite activităţi culturale atât românii din teritoriu cât şi cele care sunt din ţară (câteva) care lucrează în acest domeniu şi care publică reviste şi cărţi, şi să se stopeze obiceiul de a se cerşi bani de la alţii pentru românii de peste hotare.
12. Trebuie revizuite relaţiile politice şi diplomatice existente cu Serbia care ignorează nu numai hotărârile românilor din Timoc dar şi pe cele luate de parlament de la Strassburg sau guvern. Este imperios necesar să se revizuiască tratatul de prietenie şi amiciţie din 1995 semnat cu Iugoslavia în care apare o singură minoritate în Serbia şi anume minoritatea din Banat, omiţându-se o minoritatea de 10-20 de ori mai mare, cea din Timoc.
Ori aceasta este o eroare politică care nu poate fi trecută cu vederea şi trebuieşte reexaminată printr-un act adiţional anexat tratatului şi modificat articolul 20 care ne este defavorabil în procent de peste 80%.
Făcându-se concesii de ambele părţi aşa cum sunt uzanţele internaţionale se vor lămuri pe căi directe minusurile şi plusurile politicei noastre de aproape 2 decenii în care România a fost pe flanc în deficit. Bazându-ne pe dictonul latin „Erare Humanum Est” rezultă că nu se poate porni la un drum lung cu carul ruinat şi boii îmbătrâniţi.
Să se comunice o notificare şi să se excludă definiţia de vlah atribuită în mod forţat şi artificial de comunişti şi mai apoi de naţionaliştii sârbi şi bulgari.
În ipoteza în care provocările în jurul acestei sintagme continuă considerăm că trebuie apelat la parlamentul de la Strassburg şi chiar la tribunalul penal internaţional, deoarece în mod intenţionat se caută modificarea identităţii unei naţiuni care sub regi vreo 100 de ani s-au numit „rumâni” iar acum îi silesc pe liderii acestora să-şi spună vlahi spre a li se camufla identitatea şi stopa orice încercare de înflorire sau dezvoltare a culturii populare sau şcolare, bisericeşti.
13. Sârbii şi bulgarii precum şi grecii chiar, îi consideră pe români popor pasiv care poate fi dus cu vorba de sus în jos şi de aceea se şi vede că în 19 ani nu s-a făcut nimic.
14. Deşi domnitorii români la începuturi au construit mai multe biserici şi mănăstiri în sudul Dunării adică în Podunavia decât în nord în perioade în care sârbii şi bulgarii nu se întinseseră în aceste părţi şi de aceea cele mai vechi mănăstiri sunt ale voievozilor români. Radu cel Mare avea în zona Zaicear construite vreo 10 mănăstiri şi un mic palat care se numeşte şi astăzi de sârbi „Conacul lui Radulbeg”.
Sârbii n-au între Morava-Timoc, Dunăre şi munţii Artani, deci în provincia aceasta de aproximativ 12.000 km2 o biserică sârbească, o mănăstire sârbească, o piatră funerară, o placă de marmură sau de metal, un nasture chiar din vremea aceea care să fie atribuit unui voievod sârb din care să se tragă concluzia că sârbii au trecut pe aici cândva, adică măcar înainte de anul 1800. O cronică turcească de la 1560 arată că în această perioadă erau în Sangeacul Vidinului vreo 498 de sate rumâneşti, vreo 50 de cătune, 18 moşii turceşti şi 28 de mănăstiri ale domnitorilor români din acea vreme.
Din cartea „Desanka Bojanici Lucacs”, „Vidinskijat Sandjac Prez XV-XVI-vek”, Sofia 1973 rezultă că primele biserici din Timoc au fost zidite de domnitorii români şi întreţinute de ei, şi erau mai multe în dreapta Dunării decât în stânga. Nu ne vine să credem că preasfinţitul episcop Iustin al bisericii ortodoxe sârbe din Timoc are ceva de obiectat faţă de aceste documente.
Este dreptul sfinţiei sale să aibe păreri dar nu să aducă judecăţi definitive şi irevocabile bazate pe cine ştie ce argumente născocite în birouri. Totuşi Preasfinţitul episcop Iustin de la Zăiceri are meritul că a vorbit mereu despre biserica românească şi a făcut un bine fără să vrea. Pentru că aşa e firea omului, când îi faci un rău unuia sau unei colectivităţi toţi se întreabă de ce, şi populaţia în loc să execute ordinele venite de sus, consideră aceste ordine suspecte, pe care biserica creştină le respinge.
Dacă n-ar fi fost presfinţia sa episcopul Iustin noi n-am avea azi biserică la Malainiţa. Pentru că el punându-ne piedici a avut rezultate contrare, pentru că aşa sunt românii, paradoxali, n-au încredere în sfinţi decât dacă văd. Mai recent am aflat că s-a făcut o primă slujbă în limba română şi în biserica din Bor, dar şi la Bigreniţa şi Laţcovo unde românii au plantat în câmp o cruce înaltă ca să nu poată fi furată şi unde în fiecare duminică vin şi se închină la aceasta ca la o biserică, e vorba de credincioşii din satele româneşti din jur.
Procedeul acesta va fi valabil până când vor apare primele zeci de biserici pe roate despre care am auzit că vreo două biserici au şi trecut Dunărea la românii din Timocul bulgăresc unde statul bulgar şi patriarhul Chiril şi mitropolitul Domitian al Vidinului nu mai pun piedici în dezvoltarea bisericii româneşti în teritoriu. Rămâne de văzut cât de puternică va fi piatra unghiulară pentru biserica românească în Timoc.
15. L-am întreba pe ilustrul episcop Iustin cine a construit prima biserica din Zaicear după Radu cel Mare, pentru că noi ştim din cărţile sârbeşti că prima biserică în Zaicear a fost zidită de către „Vlah Barbu” la 1780-1790, deci 10 ani a muncit părintele răposat Barbu venit din Banat peste Dunăre în provincia autonomă Margina să înalţe o biserică pentru creştinii de aici care desigur pe atunci încă nu se revărsaseră spre Timoc.
Dar să luăm şi alte exemple de pildă la Negotin tot în cartea sârbească (Spomenica Timocke Eparhje) scrie că biserica au zidit-o aromânii (1803) fireşte puşi de către cneazul românilor de atunci Stancu Carapancea, stăpân peste mica Republică Margina. Ce părere aveţi Preasfinţia voastră că până şi biserica din Pojarevaţ (Podul Lung) este ctitorită pe banii şi pe munca lui Stoian Aranitovici venit şi el din Vlahia, zidire făcută la 1732. Unde erau sârbii atunci proprietari?
Binecuvântează-ne Presfinţite episcop şi pe noi cei care nu ştim atăta carte din canoanele mâncate de molii din Evul Mediu şi arătaţi-ne un singur document că sârbii au construit vreo biserică până la 1800 pe undeva prin Timoc şi asta mai mult pentru ca să vă liniştiţi că nu sunteţi singuri pe pământ şi că puteţi conta pe noi românii şi pe lumea asta şi pe cealaltă, dar să vă întrebaţi de ce românii „ungureni” şi din Homole obişnuiau până acum o sută şi ceva de ani să aşeze pe lângă mort un ciumag de obicei de corn ca să se apere cu el de sârbi pe lumea cealaltă.
Să fie prietenii sârbi chiar atât de cruzi încât să-i urmărească pe bieţii noştri români şi pe lumea cealaltă, şi aceştia să fie nevoiţi să i-a arme de apărare. Despre acest obicei vorbeşte un sârb nu un român Tihomir Georgevici în cartea „Kroznaşe Rumune” (Printre românii noştrii), el va fi martor odată chiar dacă e sârb şi nu ştim cum o să vă apăraţi, pentru că sunteţi un om milos şi cu frică de Dumnezeu.
Dar să vă mai dau un exemplu de prietenie sârbească, pentru că nu credem că românii din zona Margina sau Craina vă poreclesc şi astăzi „sârbatici” aşa cum ne porecliţi voi pe noi azi vlahi. Ei bine, rumânii din zona Borului când dau de pomană morţilor pun în capătul unei colinde un bănuţ pentru ca sfântul Petru să-l dea sfinţilor să păzească pomenile românilor să nu le fure sârbii. Mă gândesc dacă mai există o prietenie atât de îndelungată ca cea pe care o au românii timoceni şi sârbii din Timoc, încât să se urască şi pe lumea cealaltă.
16. Merită ca biserica ortodoxă română să se roage pentru sănătatea Presfinţitului episcop Iustin să-l ajute şi pe el să fie sănătos şi să se roage şi pentru bisericile noastre şi pentru biserica sârbească ca să înflorească, că toţi suntem creştini, pentru că dacă nu era el să ne facă atâtea greutăţi încă mai dormitam şi bâjbâiam fără o căpetenie pe care o cunoştea doar Dumnezeu acolo în Timoc la Malainiţa, adică pe părintele protopop Boian Alexandrovici.
Părintele Boian este omul lui Dumnezeu şi nimeni n-are voie şi permisiunea să-l persecute şi să-l provoace, pentru că cină ridică sabia de sabie va pieri. Iar părintele Boian are o misiune de la Dumnezeu ca să facă biserică peste tot şi la sârbi, şi la bulgari şi la românii titmoceni deoarece toţi sunt oameni şi toţi sunt fii lui Dumnezeu. Ce pierdeţi dacă ne unim şi facem biserică în fiecare sat, facem şcoală în fiecare sat, asta pentru că satul fără biserică şi şcoală, este ca omul fără inimă şi vedere de la Dumnezeu.
Sârbii sunt foarte prietenoşi… cităm un caz din istorie şi anume că înainte de anul 1800 când era principe al provinciei autonome Margina, Stancu Carapancea, a găsit un singur om care ştia să scrie, şi acela era sârbul Danil Alexici din Sirmium (Srem) de aceea l-a angajat secretar la cancelaria domnească iar acesta s-a purtat atăt de frumos încât a izbutit un timp să-l detroneze şi chiar mai mult să-i ia şi nevasta.
Asta era morala oamenilor aleşi din vremea aceea. Principele Stancu s-a plâns la paşa de la Vidin Osman Pasvanoglu de origine albanez care l-a chemat pe sârbul Danil Alexici la judecată şi fără să-l întrebe nimic i-a tăiat capul pe loc, poate că aşa se făceau judecăţile pe la anii 1807. Dăm exemple aşa cum ne vin şi sperăm că vom da şi exemple bune pe care am dori să vi le cerem de la toţi cei care citiţi această revistă electronică transmisă pe întregul glob.
Nu ştim cum s-ar simţi de pildă sârbii cum ar fi cei din Kosovo să fie în locul nostru, să li se dea şi lor drepturi să nu le poată duce, şi cum s-ar simţi o familie de sârbi de undeva dintr-o provincie din România nu numai din Banat când i s-ar interzice folosirea limbii mumeşti la şcoală, biserică, la radio-televiziune, în judecătorie, în primărie şi-n „geantămărie”.
Apoi ne mai întrebăm, pe bună dreptate, dacă românii timoceni ar avea toate aceste drepturi adică recunoscute prin constituţie la biserică, şcoală, radio, televiziune, judecătorie şi altele prin descentralizare, ce pagubă ar avea sârbii sau bulgarii. Că nimeni nu le-ar lua o palmă de pământ şi nimeni nu s-ar lega de integritatea lor teritorială, independenţa şi suveranitatea. Atunci ce rost are războiul acesta îngheţat între români, sârbi şi bulgari ca să ne ruineze, să ne provoace şi să stăm cu blestemul pe buze în fiecare zi.
Românii caută să rezolve lucrurile complicate pe căi paşnice pentru că prin forţă şi război se pricepe fiecare şi mai ales v-aţi priceput voi sârbii că aţi săpat la rădăcina ţării voastre cu sapa naţionalismului până aţi distrus o ţară prosperă, cultă, civilizată şi înfloritoare ca Iugoslavia.
Dumneavoastră preoţii sârbi din fosta Iugoslavie nu sunteţi plătiţi de popor ca să faceţi poliţie, să urmăriţi pe unul, pe altul, să confiscaţi şi să dărâmaţi, ci sunteţi puşi pe aceste posturi ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu, să-i învăţaţi pe enoriaşii din sate şi oraşe să se ducă la biserică, să se roage lui Dumnezeu, să se iubească uni pe alţii ca fraţii şi fiecare să stea de vorbă cu biserica şi Dumnezeu în limba lui maternă.
Ce rău fac românii dintre Morava Timoc atunci când vorbesc şi se roagă în limba lor strămoşească. V-ar plăcea să faceţi voi acelaşi lucru, să vă uitaţi cultura, credinţa, obiceiurile atunci când aţi fi minoritari să zicem undeva în Grecia, România, Italia sau altă ţară.
Preoţii nu sunt soldaţi ai armatei, ei fac parte din armata lui Dumnezeu de aceea trebuie respectaţi, dar cum să-i respecţi dacă ei dărâmă biserici, caterisează preoţi români, îi condamnă şi nu pot să vadă cum se dezvoltă şi cum înfloreşte biserica românească acolo unde a fost biserică creştină încă din secolul al III-lea sau al IV-lea după Hristos în localitatea Aquae, de la Decebalum (Prahovo) pentru că documentele vremii spun că aici în sudul Dunării unde împăratul Traian a făcut un pod la Cladova se spune că au fost construite primele biserici creştine din Europa.
Ori documentele arată că voi vecini noştri sârbi aţi venit mai târziu în Europa, aici în Balcani şi v-aţi creştinat târziu, poate cu o mie şi ceva de ani mai târziu decât noi românovlahii din Serbia. Dacă nu se va putea să ne înţelegem vom putea folosi şi noi mijloacele pe care ni le pune la îndemână puterea lui Dumnezeu şi nu s-a văzut pe pământ un popor care vrea să fie liber şi nu slugă la sârbi, bulgari sau alţi să nu izbândească şi să nu devină popor liber, stăpân pe sufletul lui, cultura lui, biserica şi averea lui.
Până la urmă va trebui găsită o formulă juridică de împăcare a celor două biserici de către justiţie şi nu suntem departe de această nefericită situaţie. Cineva va plăti toate cheltuielile, toate sudorile, injosirile şi umilinţele prin care am trecut şi trecem. Dumnezeu să vă dea minte, noroc, sănătate şi înţelepciune ca să vă treziţi şi să ne înţelegem.
Aşa că aici respirăm adânc îl rugăm pe Dumnezeu să ne vadă şi să ne audă dorinţele noastre, a celor înjosiţi, înrobiţi, înfometaţi de grai şi suflet românesc încât mai avem răbdare ca Dumnezeu să-i trezească pe vecinii noştri şi să vadă şi să audă că ei nu sunt singuri cetăţeni ai acestui pământ, ci mai sunt şi alţii.
Cristea SANDU TIMOC
[Material aparut in original in "Dacia Aureliană", Revista românilor din Timoc
Vezi si www.timocpress.info]
Sursa:
[1] www.altermedia.info
Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApppentru a primi postările noastre și acolo.
Romania 1989 - de la revolta populara la lovitura de Stat
By: Corvin Lupu
Oranki amintiri din captivitate
By: Dimitrie Bejan
Tratatul cu Ucraina. Istoria unei trădări naționale
By: Tiberiu Tudor
Mihai Eminescu despre Unitatea Românilor
By: Gică Manole
