NICOLAUS OLAHUS, REGENT AL UNGARIEI, ”CEL MAI DE SEAMA UMANIST AL REGATULUI UNGAR DIN SECOLUL AL XVI-LEA”

“Nicolaus Olahus Românul, Mare european al veacului al XVI-lea

Nicolaus Olahus (10.01.1493, Sibiu – 15.01.1568, Pojon, astăzi Bratislava) a fost un umanist, istoriograf și om politic de origine română care a activat în Regatul Ungariei, ocupând demnitatea de arhiepiscop de Esztergom (în latină Strigonium), regent al Ungariei și apoi guvernator al țării.

NICOLAUS OLAHUS, REGENT AL UNGARIEI, ”CEL MAI DE SEAMA UMANIST AL REGATULUI UNGAR DIN SECOLUL AL XVI-LEA”

Nicolaus Olahus a fost o minte românească limpede şi ascuţită, educată şi echilibrată, inventivă şi spontană, care a cucerit Europa secolului al XVI-lea. Profesorul Ştefan Bezdechi de la Universitatea Clujeană îl numeşte pe Olahus „cel dintâi mare european de sânge românesc“.

Nicolaus Olahus, „os domnesc“ din Ţara Românească, se trăgea din Vlad Ţepeş şi nepot al lui Matei Corvin. Tatăl său, Ștefan, era originar din Orăștie. Mama sa, Barbara Huszár, era descendentă din familia lui Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei.  Pe unde a umblat prin Europa, pe la curţile domneşti, în palatele episcopale, şi-a semnat toate scrisorile şi cărţile pe care le-a scris cu numele de „Românul“. Prin aceasta, România sau Valahia au circulat prin Europa secolului al XVI-lea cu nume de cinste.

Nicolaus Olahus s-a născut la Sibiu în ziua de 10 ianuarie 1493. A devenit catolic înca din leagăn, religie îmbrățișată de tatăl său fie când s-a stabilit definitiv în Transilvania, fie la căsătorie ori cu ocazia înnobilării. (Din interese personale sau politice, la catolicism au trecut și Vlad Țepeș sau Mihnea Vodă cel Rău, rude ale sale). În 1504, Ștefan Olahus se mută cu întreaga familie la Orăștie, fiind numit aici judecător și primar.

Nicolaus mai urmeaza un an școala săsească din Orăștie, dupå care, în 1506, la 13 ani, părăsește casa părinteasca, fiind trimis să-și continue studiile la Oradea, unde își avea sediul un influent episcopat catolic, adevărată pepiniera de secretari și diplomați în serviciul curții regale ungare. La școala capitulară de aici se învățau, în latină, gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia çi muzica.

Pe lânga profesorii recrutați dintre canonici erau aduși profesori și de la universități străine (Padova, Leipzig, Viena). Remarcat de superiorii săi mai cu seamă pentru ușurința dovedită în asimilarea limbii latine, râvna la învățătură și bună purtare, este numit, în 1510, paj la curtea regelui Vladislav al Ungariei, funcție în care rămâne pâna la moartea suveranului (1516), când se hotărăște să devina cleric.

La 23 de ani este numit secretar al episcopului de Pecs, după doi ani hirotonit canonic, dupa alți patru ani devenind arhidiacon de Komárom și canonic al Episcopiei de Strigoniu (azi Esztergom).

Este cunoscut faptul că în anii tinereții sale, între 1522-1526, Olahus a fost consilier al regelui Ludovic al II-lea și mai ales al reginei Maria a Ungariei, totodată regentă a Olandei, deținând funcția de secretar-consilier la curtea regală. În 1542 Nicolaus Olahus și-a început cariera politică. Prin calitătile sale diplomatice, a fost consilier al împăratului Ferdinand I al Sfântului Imperiu Romano-German-Olahus a avut o influentă covârsitoare în luarea deciziilor politice din Europa Centrală, activând în special în interesul Bisericii Catolice.

Două decenii mai târziu, în anul 1562, devine arhiepiscop de Strigonium și, prin aceasta, primat al Bisericii Catolice din Regatul Ungariei, pentru ca în final să ajungă regent si guvernator al Regatului Ungariei. Nicolaus Olahus a fost creat cardinal de către papa Pius al IV-lea. De numele lui se leagă Academia Iezuită din Nagyszombat (1554), considerată de unii ca fiind prima universitate din Regatul Ungariei.

În această calitate va fi numit guvernator al teritoriilor maghiare de vest, controlate de Habsburgi ca noi titulari ai coroanei Ungariei, după moartea regelui Ludovic al II-lea în timpul bătăliei cu turcii la Mohács în anul 1526.

În calitate de umanist și cărturar, Olahus a întreținut o vastă corespondență cu capetele luminate ale epocii, câștigând simpatia și recunoașterea lui Erasmus din Rotterdam. Lucrările sale cele mai importante, Hungaria și Attila, redactate, se pare, în perioada șederii în Olanda, oferă prețioase informații cu privire la topografia și istoria Ungariei și, în special, a Transilvaniei.

Activitatea: 1536  Ungaria, 1537 Attila, fiul regelui Ferdinand Genezei, ziare, scurtă descriere a vieții Fericitului Zerchsky , 1763 , sau despre originile poporului regatul Ungariei și Attila Ungaria (…) emondato coniumctim editi , Viena.

„CAPITOLUL AL XII‑LEA
Despre Ungaria de dincolo de Tisa

1. Acea parte a Ungariei care este dincolo de rîul Tisa, după cele susţinute de Ptolemeu, se numea cândva Dacia. Atingând la Miazănoapte o regiune a Sarmaţiei, se întinde de la Munţii Carpaţi până la curbura râului Nistru. Iar spre Miazăzi ţine până la Dunăre, unde [aceasta] începe a se numi Istru; la Apus, pînă la Tisa şi iazigii metanaşti. În ea sunt provinciile: Valahia Mare, care se mai numeşte şi Transalpină, Moldova, Transilvania, Maramureşul, ţinutul Someşului, Crişana, Nyír şi ţinutul Timişului. Transalpina, care se spune că odinioară s-a numit Flaccia, de la Flaccus care adusese aici o colonie a romanilor, începând de la munţii prin care este despărţită de Transilvania…

…se întinde aproape până la Marea Neagră. Pământul [îi este] neted şi sărac în apă. La Miazănoapte se învecinează cu roxanii, care acum se numesc ruteni, la Miazăzi cu acea parte a Ungariei care este îndreptată spre cetatea Timişului şi spre câmpul Maxons, iar la Răsărit, cu fluviul Dunărea, care separă de ea Moesia Inferioară.

2. Principele ei se cheamă voievod; în zilele noastre este Radu, care, puternic în bogăţie şi stăpânire, are cetatea de scaun în oraşul Târgovişte. Se spune că, dacă este nevoie, poate chema la arme, de pe teritoriile sale, şi duce la luptă până la patruzeci de mii de oşteni.

Este supus regelui, căruia îi depune jurământul de credinţă prin trimişii săi. În această provincie, din vremurile străbunilor noştri până în zilele noastre, au fost două familii [voievodale], provenind la început [sic] din aceeaşi casă: una, a Dăneştilor, de la voievodul Dan, cealaltă, a Drăguleştilor, de la Dragula; de acestea aminteşte şi Aeneas Sylvius, în capitolul al doilea din Europa. Dintre aceştia, ba prin puterea regelui nostru, ba prin a împăratului turcilor, sunt aleşi voievozii îndreptăţiţi […]

CAPITOLUL AL XIII‑LEA
Despre Moldova

1. Provincia Moldova se învecinează la Răsărit cu Muntenia, la nord‑vest cu polonezii, la Miazănoapte, interpunându’se Podolia, nu este departe de tătarii care sunt vecini cu Marea Azov. Şi principele acestei provincii se numeşte voievod, nefiind expus atâtor schimbări primejdioase ca cel al Munteniei. Totuşi, ca şi acela, şi acesta depune jurământ de credinţă regelui Ungariei.

Ca să rămână devotaţi, ei deţin, cu îngăduinţa regelui Ungariei, câteva cetăţi în Transilvania. În vremea noastră, această provincie o conduce Petru‑Vodă. Moldovenii au aceeaşi limbă, rit [şi] religie ca muntenii; pe alocuri, se deosebesc parţial în port. Ei socotesc că sunt şi de viţă mai aleasă şi mai harnici şi mai buni călăreţi decât muntenii. Se îndepărtează mai des de regele Ungariei; se războiesc mai des cu regele Poloniei.

Se spune că pot chema la arme mai bine de patruzeci de mii de oşteni. Graiul lor şi al celorlalţi valahi a fost cândva latin, ca al unora ce se află într’o colonie a romanilor; în vremea noastră se deosebeşte foarte mult de acela, numai că multe cuvinte ale lor sunt de înţeles pentru cei [care vorbesc] latineşte.

CAPITOLUL AL XIV‑LEA
Despre Transilvania

1. Transilvania este înconjurată pretutindeni de munţi foarte înalţi, mai cu seamă în partea în care se delimitează de Muntenia; pe o latură, prin care se orientează spre Miazănoapte şi spre moldoveni, are o trecătoare mai largă. Din Ungaria se deschid către ea trei căi, şi acelea greu de umblat şi noroioase. Una se numeşte Calea Meseşului, în partea unde curge Someşul; alta se cheamă [Calea] Crişului, pe unde curge Crişul; celei de a treia i se spune Poarta de Fier, pe unde alunecă râul Mureş. Intrarea dinspre Muntenia este strâmtă şi abruptă. Din această cauză,

turcii, care au invadat pe aici Transilvania, s‑au ales în dese rânduri cu o mare înfrângere, din partea unei mici oştiri. Din Transilvania, care are lungimea de vreo treizeci de mile maghiare şi aproape aceeaşi lăţime, sau ceva mai mică, poţi supune Ungaria întreagă, mai uşor decât din Ungaria Transilvania. Căci drumurile sale pot fi uşor închise prin tăierea stejarilor.

2. În afară de aceasta, populaţia este strâns unită în privinţa membrilor săi, războinică, dispunând de arme, precum şi de cai puternici şi buni. Ţinutul întreg este format, în alternanţă, când din şesuri, când din păduri, brăzdat de cursuri şi meandre de apă, cum vom spune puţin mai târziu, pământul fiindu’i roditor, bun pentru viţă‑de‑vie, bogat în aur, argint, fier şi în alte metale şi – dincolo de acestea – şi în sare, abundând în vite, sălbăticiuni, urşi şi peşti, încât nu poţi condamna natura că nu ar fi dăruit acest meleag cu toate cele prielnice traiului.

Aici trăiesc patru neamuri de obârşie diferită: maghiarii, secuii, saşii, valahii; dintre ele, saşii sunt consideraţi mai nepotriviţi pentru luptă. Maghiarii şi secuii vorbesc aceeaşi limbă, numai că secuii au unele cuvinte specifice neamului lor […]”

Nota editorului Kollarus (1763):
Orașele mai de seamă și mai populate sunt locuite de unguri, germani și slavi, care împreună cu valahii alcătuiesc populația întregului regat. Dar neamurile slave, împărțite în slavi, poloni, ruteni, boemi, moravi, croați, dalmați, slavoni, sârbi, rascii, ocupă partea cea mai mare a regatului, încât partea aceasta a Europei pare că’și reia înfățișarea pe care a avut-o înainte de venirea ungurilor. Căci de la Nord și Sud încetul cu încetul neamurile slave se reîntorc în inima țării și se răspândesc foarte mult prin toate provinciile regatului. Popoarele germane vin de la Apus, iar valahii își trimit la noi coloniile lor dinspre Răsărit. Cea mai mică parte a Ungariei e aceea care cuprinde pe unguri, adică pe poporul ce se slujește exclusiv de limba ungară și mă tem să nu piară însăși limba lor, în același chip în care a pierit limba cumanilor […]

Valahii în limba lor își zic rumunyi (rumâni) adică romani și socot că vorbesc rumunyeschte (rumânește), adică în limba romanilor. Limba lor mai pură are cea mai mare afinitate cu limba italiană, dar limba de care se slujesc, mai ales bihorenii, în biserică, e sporită cu vocabule slave, din pricina religiei pe care, primind-o, dacă nu mă înșel, de la popoarele slave care se închină după ritul și dogma greacă, o păstrează cu cea mai mare încăpățânare. Lucrul acesta l’am constatat eu însumi, când fiind la Oradea Mare într’o misiune de Stat, am avut prilejul să stau cu ei de vorbă […]

„Valahii sunt creştini, numai că urmând pe greci, se deosebesc de biserica noastră catolică în privinţa purcederii duhului Sfânt şi a altor articole mai puţin importante.“.

Despre moldoveni: „Moldovenii au aceeaşi limbă, obiceiuri şi religie ca şi muntenii, se deosebesc numai prin îmbrăcăminte. (…) Limba lor şi a celorlalţi valahi a fost cândva romană, căci ei sunt copii din Roma“.

Despre Transilvania: „Neamul acesta de oameni robuşti, războinici înarmaţi, sunt prevăzuţi cu cai buni, zdraveni. (…) Întreaga regiune este alcătuită cu şesuri şi păduri, întretăiată de ape cotite, plină de pământ roditor. Bogată în vin, aur, argint, fier şi alte metale şi sare; cât se poate de îmbelşugată în boi, fiare, urşi şi peşti, aşa că nu poţi învinui firea că n’ar fi grămădit în acest ţinut toate bunătăţile traiului.“

Nicolaus Olahus aminteşte şi de bogăţiile aurifere din Ardeal, exploatate de stăpânitori străini: „… Aur ca acesta pe care alţii l’au aflat de mărimea unui ou de găină. De curând, mi’a scris episcopul Nicolae Gerendi de Transilvania, că a găsit aur din acesta de mărimea unei pâini ţărăneşti, cântărind mai bine de 1.600 ducaţi.“. Această consemnare se făcea la 1544.

Ne punem întrebarea firească, acum, la început de secol XXI: Cine va putea evalua vreodată cantitatea de aur extrasă cin Munţii Apuseni ai Ardealului?

Imperiul Roman şi’a redresat economia cu aurul din Munţii Apuseni. Tot aurul Apusenilor a curs prin vreme spre alte semeţe capitale. Cu aurul moţilor s’au ridicat catedrale măreţe la Viena şi Budapesta.

Este foarte important că, deşi Transilvania se proclamase încă din secolul al XV-lea (după Răscoala de la Bobâlna, 1437) UNIO TRIUM NATIONUM, din care românii nu făceau parte, Nicolaus Olahus scrie despre Transilvania: „… în ea sunt patru naţiuni: unguri, secui, saxoni şi valahi“. Deci şi românii sunt recunoscuţi de el, împotriva curentului oficial, ca a patra naţiune. O face ca o a patra naţiune, în virtutea convingerilor conştiinţei lui de român.

Pe baza monedelor romane, descoperite în Transilvania, el spune că: „Acestea sunt un semn neîndoielnic al vechimii stăpânirii romane prin părţile acestea“, adăugând încă o dată cuvintele comune româno-romane, ca semn al romanităţii poporului român.

Nicolaus Olahus a murit la Bratislava, la 14 ianuarie 1568 şi a fost înmormântat la Tyrnavia.

Nicolae Iorga scria că: „… arhiepiscopul de Strigonium primatul şi cancelarul este cel mai de seamă umanist al regatului maghiar din secolul al XVI-lea. El nu şi’a ascuns originea, ci a iscălit cu hotărâre Olahus-românul.“.

Sursa (imagini și traducerea textului lui Olahus): Nicolaus Olahus, Ungaria, București, 2011 (conține reproducerea ediţiei Adamus Franciscus Kollarius: Nicolai Olahi HUNGARIAE liber 1. Origines Scytharum et Chorographica descriptio Regni Hungariae, Viena, 1763)

Sursa traducerii notei de subsol: St. Bezdechi, Nicolaus Olahus. Primul umanist de origine română, Aninoasa-Gorj (pe www.dacoromanica.ro), pro-saeculum.ro, tiparituriromanesti.wordpress.com

Sursa: