Cât i-a trăit tata, Elena se ruşina să-şi afişeze „boala” de poezie, pasiunea de a-şi expune simţirile în cuvinte versificate. Cu câţiva ani de liceu la români, înzestrat cu talent în ale scrisului, Ion Mihăiesi privea critic la exerciţiile lirice ale fiicei mijlocii. O încuraja mai mult pe cea mai mare, Eugenia, care a absolvit filologia română. Visa şi Elena să-şi continue studiile, îşi făcea planuri să intre la şcoala de medicină. Dar sănătatea şubredă a mamei a făcut-o să se mai reţină acasă. După absolvirea a zece clase a lucrat ca şefă de echipă în kolhoz, la zarzavaturi, timp în care a început să se gândească la agronomie.
Deşi nu i-a fost dat să devină nici medic, nici agronom, totuşi i-a rămas ceva din ambiţiile tinereţii. A muncit câţiva ani la „Graviton”, alţi zece ca brigadier la uzina „Izmeritel”. Absolvind cu menţiune, prin corespondenţă, o şcoală tehnico-profesională, a mai lucrat un timp la hotelul „Kyiv”, adunând, o vechime de muncă de mai bine de trei decenii. Astfel, şi-a câştigat cinstit de la stat pensia minimă.
Aceasta-i este partea cenuşie a existenţei – aşa-numita proză a vieţii. Dar există şi un refugiu pe o altă planetă, într-un univers cu bolta înstelată, unde viaţa e ca un curcubeu. De pe acel tărâm cu arome de trandafiri, reapare prin negura anilor o tânără de 17 ani care s-a îndrăgostit prima dată. Odată cu prima dragoste a început să-şi încredinţeze tainele şi sentimentele doar foii albe, simţind că-i cresc aripi transparente ce o ridică în înălţimi albastre, mai departe de norii vâslitori pe cer …
„Cândva demult, undeva prin anii 70, când am împlinit 17 ani, am scris prima poezie. Împreună cu prima iubire şi primele dezamăgiri, mi-a apărut şi inspiraţia de a scrie”, se destăinuieşte Elena jurnalului intim, după care urmează primele încercări rimate: „S-a desprins din cer o stea/ Şi m-a tulburat,/ Am crezut că sunt a ta,/ Dar m-am înşelat.// Am crezut că mă iubeşti,/ Dar mi s-a părut,/ În zădar plâng şi tânjesc/ Totu-i în trecut”.
Au mai fost şi alte versuri, izvorâte din marea dragoste. Căsătoria, însă, a coborât-o din nori pe pământ. Maturizându-se, tânăra a înţeles că există şi o altă dragoste, care nicicând nu te părăseşte, nu te trădează – cea de casa părintească, de pământul natal: „Bucovină, Bucovină,/ Plânge-ntruna şi suspină/ Că ne-au despărţit duşmanii/ Şi nu ne vedem cu anii/ Cu fraţii de pe cea parte,/ Căci ne-au pus sârme ghimpate.// Nimănuia nu-i mai pasă/ Că suntem străini în casă,/ Că suntem şi noi români/ Pe pământul din străbuni, De la moşi-strămoşi lăsat/ Astăzi de duşmani călcat,/ Ce ne fac reguli cum vor/ Ca să ne supunem lor.// Însă noi ne-am săturat/ Să stăm cu capul plecat./ Hai fraţilor să pornim/ Mic cu mare ne unim!/ Nu sta, omule, nepăsător/ Căci creşte al tău fecior/ Şi mâine te va întreba:/ Tată, care-i Ţara mea?/ Hai să-ntindem, frate, mâna/ Noi la toată Bucovina – /Şi la asta şi la cea/ Că-i tot colţ din Ţara mea/ Să facem viaţa frumoasă/ Că suntem la noi acasă!”.
Autor: Maria TOACĂ
Cititi intreg articolul pe zorilebucovinei.com
