„Vreau să mor românește !” Sunt cuvintele unui prieten român care a fost nevoit să plece în străinătate pentru a-și întreține familia. Mărturisirea ce mi-a povestit-o, m-a făcut să reflectez mai adânc la ceea ce am și să mă plâng mai puțin de cele ce-mi lipsesc. Voi relata în continuare scrisoarea pe care mi-a trimis-o:
A trebuit să ajung la 2000 km depărtare ca să realizez ce am avut în România. Crede-mă că nu mi-am dorit niciodată să părăsesc țara și să muncesc printre străini, dar am fost nevoit de împrejurări. O fac pentru cei doi copii ai mei și pentru soția mea pe care-i iubesc enorm. Gândul că și ei mă iubesc, îmi dă putere să muncesc aici, îmi dă putere să supraviețuiesc. Nu-ți poți imagina ce fel suntem priviți noi românii care am venit să muncim aici. Se uită la noi cu dispreț pentru simplul fapt că suntem români. Ne consideră un popor de țigani, hoți și leneși. Da, așa sunt văzuți românii aici. Și ce trecut glorios avem noi… Totu-i rece aici, de la oameni, locuri, până la mâncare. Nu am mai mâncat o ciorbă caldă de când am părăsit țara. Aici trăiești cu conserve, hamburgeri, uscături, mâncare congelată și plină de e-uri.
M-ai întrebat dacă reușesc să ajung duminica la biserică… ajung, o dată pe lună și atunci cu mari eforturi pentru că există o singură biserică ortodoxă în tot orașul și trebuie să parcurg aproximativ 200 de km. Și ce bucurie am când ajung acolo și mai întâlnesc și alți frați români ortodocși, ne îmbrățișăm de parcă ne cunoaștem dintotdeauna, deși nu ne-am mai întâlnit niciodată până la acel moment. Dar tocmai pentru că ne unește același sânge, același neam și… aceeași soartă, ne bucurăm ca frații. Vin și mulți de alte religii aici, nu numai ortodocși, în strană nu există dascăl angajat, ci doar dacă se găsește cineva care cunoaște slujba, să dea răspunsurile cântate. Da, e greu aici. Nicăieri nu L-am simțit mai aproape pe Dumnezeu ca-n România. Iar voi aveți acolo biserici la tot pasul, în fața blocului chiar și nu știți să prețuiți, nu dați importanță, vă leneviți. Însă să nu vă judec prea tare pentru că și eu am fost tot așa nepăsător înainte. Dar… așa e omul, trebuie să piardă ca să realizeze ce-a avut.
Când intru în țară, nu-ți poți închipui cum îmi sclipesc ochii de bucurie după pământul natal. Când văd troițe, mănăstiri, țărani purtând costume tradiționale și simt mirosul de fân proaspăt cosit, știu că am intrat în România. România e frumoasă, bogată, credincioasă și pe deasupra și deșteaptă. Da, vorbesc ca un îndrăgostit, dar așa este. Nu știi ce dor îmi este de familia mea, de casă, de prieteni, de mâncarea și tradițiile românești… Îmi e dor până și de pietrele de pe drum.
Aici oamenii nu știu mai nimic despre Dumnezeu și nu vor să audă de El. Nu știu de suflet, rai, iad, veșnicie. Aici nu există sărbători, tradiții sau colinde. De Crăciun, aici nu se naște niciun Hristos, există numai Moș Crăciun, bradul și Jingle Bells. Aici mă simt cu adevărat sărac pentru că tot ce am sunt banii, dar și aceștia numai noi știm cum îi obținem, cu ce sudoare și sub ce presiuni umilitoare. Așa că voi, să nu mai cârtiți, pentru că de bine de rău, aveți un acoperiș deasupra capului, aveți ce pune pe masă, aveți familia și prietenii cu voi și cred că avându-le pe acestea este tot ce ar avea nevoie omul pentru a fi fericit.
Nu-mi doresc decât să revin cât mai curând în țară, să-mi văd copiii mari, să trăiesc modest și să îmbătrânesc liniștit lângă soția mea. Și mai ales să mor românește, cu o cruce pe mormânt, cu preot, cu slujbă, căci aici sufletul nu valorează nici cât trupul, mori precum un câine, incinerat și aruncat la gunoi, fără identitate, demnitate sau lacrimi de regrete…
Elena J.
Sursa: luminapentrucandeladinsuflet.wordpress.com via ioncoja.ro