Poarta Vanturilor, Taramul haiducilor vechi. Comoara.
Acum cateva zile, mi-a povestit aripa mea de inger, dintr-un sat din Covasna, care in continuare vrea sa ramana secreta, despre un loc tainic din Vrancea, numit Poarta Vanturilor si despre comoara dezvaluita de Mosul ei. Descrierea Comorii ii apartine cuvant cu cuvant. Eu doar am scris o poveste din Istorie. Biserica, Mama, Fetita si Soldatul au existat. Sunt si acum printre noi, ajunge numai sa deschidem ochii, si-i vom vedea. Dar iata “povestea”:
Anul 1944, intr-un sat din Harghita.
Mama, cu ochi de apa tremuranda, isi stranse si mai tare copilul la piept. In jurul ei peretii de piatra ai bisericii ortodoxe zvacneau ca o inima strapunsa de-o sageata, ce cu pulsatii disperate se agata inca de viata. Obuzele trase de pe dealul vecin de trupele maghiare ce se retrageau din fata armatei romane cadeau cu mare tunet peste mormintele cimitirului, rascolind oase vechi. Crucile se sfaramau sau se inclinau a jale, pamantul lor sangerand inca o data.
Doamne, da odihna mormintelor lor!, isi spuse femeia, banuind ce se intampla afara. Maria o trase usor de maneca camesii inflorate pe fata caprioara, ce-i era mama, nevrand sa-i tulbure prea mult rugaciunea: Povesteste-mi, mamico, ceva frumos, dar frumos de tot, sa nu mai auzim ce-i afara, asa cum imi povesteai inainte ca tata sa plece la razboi.
„La o aruncatura de gand de noi este Poarta Vanturilor, draga mamii, poarta pe unde intra haiducii in lume, fugind peste dealuri si văi, pe armasari cu coame de foc si copite de cremene. Bunicul meu mi-a spus ca acolo cerul imbratiseaza pamantul si ca haiducii au o mare comoara ascunsa de ochii strainilor. In ea soarele se uita in oglinda si luna coboara noaptea sa-si incalzeasca inima si sa nu mai fie singura.
<<Am gasit comoara, eram cu mama, cu tati si fratii mei, dar fara Mosu…Nu pot descrie in cuvinte frumusetea ei>>. Fetita incepu a bate cu bucurie din palme, acoperind parca infernul de afara, strigand cu glas zglobiu: Și ce ati gasit, mamico?
<<Comoara era privelistea de acolo, crucea de lemn veche in mijlocul piscului cu iarba inalta si aurie, asfintitul de soare cu melodia vanturilor ce se intalneau toate, acolo, semetii munti ce se iveau din toate zarile. Noi eram mici. Intr-adevar, asta e comoara!
Asteptam sa auzim cum vin haiducii din toate partile. Eu, la un moment dat, m-am urcat intr- un brad inalt. I-am strans varful si m-am leganat odata cu el. Asteptam sa vad un urs, un om calare, oi, orice. N- am vazut din astea nimic. Dar Mosu era parca peste tot. El a fost haiducul meu care mi- a lasat multe comori. Asta a fost una dintre ele, una foarte frumoasa pe care vreau sa o mai revad si sa ti-o daruiesc si tie…
Maria isi lasa parul mangaiat de degetele bradutului din varful muntelui cuprinzand cu privirea intreaga zare. Pareau amandoi a fi ocrotiti de bradul cel falnic si vechi aflat langa ei, al carui varf o leganase odata pe Alexandrina, mama ei. Acum copacul isi unduia varful in cer, depanand cu norii amintiri de milenii. In fata ochilor ei de vazduh erau, si acum imaginile din acea zi: Spre seara din acea zi, urletele tunetelor incetara brusc.
Flacara lumanarii tresari aproape imperceptibil atunci cand usa Bisericii se deschise. O silueta inalta pasi pragul, amestecandu-se cu lumina lunii ce navali inauntru odata cu soldatul, ingrijorata parca de soarta celor doua.
„Doamne ajuta, spuse omul, mare minune, mai femeie! In jur totul e facut praf, copacii sunt la pamant, dealul e sfartecat, mormintele rascolite, numai voi si biserica sunteti intregi. Hristos v-a salvat!” Fetita sopti ca o poveste spre ochii linistiti ai mamei:
”Uite haiducul, a venit tocmai de la Poarta Vanturilor sa ne salveze!” Omul ingenunche in fata sufletelor si scoase de sub vestonul militar o bucata de mamaliga, facand semnul crucii pe ea. Mancara toti trei in tihna, sub lumina lumanarii si a lunii, in fata Altarului.
„Ti-am zis ca este haiduc!”, prinse curaj in glas Maria, uite are sub haina straie de om bun, si cruce, ca popa al nostru din sat!”
„Da, fetita draga, am sub armele mele camesa de la bunicul meu din Vrancea, iar crucea o am de la biserica mea. Am fost preot acolo pana m-am dus in oaste sa-mi apar tara, sa nu mai faca legea strainii pe aici. Sunt preot, soldat, haiduc si taran, toate la un loc, râse cu taină omul privind in ochi
Fata, te-am regasit in locul de unde-am venit, atunci, din Comoara muntilor cu brazi ce vorbesc cu Cerul, a temeliilor de stana veche zidita de fluier si cantec de frunza. Vantul va bate, furtuni vor mai fi,dar, eu, haiducul, taranul, proetul si soldatul voi fi tot aici, pazitor al sufletelor, privitor spre Cer, purtator de Cruce si Chimir.”
Autor: Mihai Tirnoveanu
Foto: NeamUnit