Jurnalele stăine, începând cu cele din Petersburg până la cele de la noi, au remarcat, în proporţii mai reduse, iar foile noastre naţionale au remarcat cu un adevărat gest de mândrie, faptul, că Adrianopolul a fost cucerit de vitejii regimentului de Timoc, soldaţi recrutaţi din populaţie compact românească de aproape un sfert de milion locuitori.
E, desigur, o mare mângâiere sufletească, un titlu de mândrie pentru toţi descendenţii viţei latine, când fiii ei, răslăţiţi la cele patru vânturi, ştiu să lupte cu atâta vitejie şi să răsbată cei dintâi prin învălmăşala duşmănoasă a încăierărilor, cu despreţuirea vieţii.
Aşa a fost la Adrianopol, aşa la Kirk-Kilise, aşa la Comannovo unde regimentele româneşti au fost puse iarăş la locul cel mai expus.
Vitejii din Valea Timocului
Ei au umplut şanţurile şi aici; ei au servit ca hrană de prisos pentru gurile flămânde ale tunurilor şi obuzelor duşmane, ca peste trupurile lor strivite, să iasă la isbândă — alţii.
Istoria ne sugerează, în fulgerarea unei clipe atâtea alte locuri de eroism românesc, începând — ca să remarcăm numai lucruri mai recente — cu răsboaiele lui Rakoczi de pe vremea Curuţilor, până la Königgrätz şi Gustozza şi până la acel regiment basarabean, ce a plecat departe..departe pe pustietăţile Manciuriei, ca să nu se mai întoarcă niciodată la vetrele văduvite de acasă.
Am lăcrimat, când am cetit această pagină în o carte a dlui Jorga, şi azi, când iarăş se pomeneşte cu laudă vitejia românilor din Valea Timocului, cari au pătruns cei dintâi în Adrianopol, încercăm aceeaş emoţie de deprimare.
Ce rost au aceste vitejii, ce înseamnă acest sânge vărsat înzădar, de pe urma căruia urmaşii nu adună nici o roadă?
Cinstim amintirea acestor viteji, cari ne sunt fraţi de sânge, dar nu avem niciun motiv de a-i ferici, ci mai mult, un motiv de a-i deplânge.
Deplângem soartea acestui neam fără noroc, pe care suflul unei vijelii duşmănoase l-a Risipit ca pe făina orbului peste cuprinsul atâtor ţări îndepărtate.
Vitejii din Timoc au lăsat atâtea victime, pe câmpul de onoare, în redutele Adrianopolului; puţini din ei au ajuns, să răzbată cei dintâi în cetate, după-ce au asigurat biruinţa pentru — alţii. Ei aparţineau corpului de armată sârbesc, căruia chiar bulgarii îi contestă întâietatea şi chiar participarea la biruinţă. Cum îi vor recunoaşte apoi pe aceşti eroi obscuri sârbii, geloşi şi ei de laurii învingerii, şi cum îi va remarca Europa şi istoria contimporană, pe aceşti bieţi eroi, cari au purtat o luptă desnâdăjduită pentru o izbândă, din care ei nu se vor împărtăşi niciodată?
Cei ce au căzut, vor fi astrucaţi cu paradă şi deasupra lor se va ridica un monument, în care se va grava, probabil, şi numele lor, cu slove aurite; iar cei ce au rămas, vitejii cari au supraveţuit acestei biruinţe atât de strălucite, se vor rentoarce la vetrele lor ascunse în Valea Timocului, şi se vor convinge, în curând, că eroismul lor nu le-a adus nici o îmbunătăţire a sorţii…
Ei vor înţelege numai atunci, ceeace înţelegem noi azi : că rolul lor n’a fost decât acela al unor eroi de tragedie!
Sursa: ziarul Unirea, 15 aprilie 1913