Bătălia de la Oituz reprezintă în egală măsură o pagină de glorie cât și de durere pentru poporul român. Românii au avut pierderi de aproximativ 12 mii de soldați la Oituz: morți, răniți, dispăruți, etc. Pierderile dușmanilor au fost cel puțin la fel de mari ca ale românilor.
În jurnalul său, Regina Maria avea să scrie și ea la 14 august 1917 următoarele:
“14 august
Carol /…/ ne-a dus cu automobilul pe mine și pe Mignon până la o poziție foarte înaintată pe Siret, de unde vedeam totul – de fapt nu vedeam mare lucru în afară de obuzele care ne explodau în față și deasupra capului. Încă de când ne apropiam de destinație aveam în stânga explozii care se țineau lanț – a fost o senzație ciudată, dar totul pare atât de simplu încât nici nu poți să-ți închipui oribila realitate – oribila realitate care se vede mult mai limpede în spitale. Ne-a tulburat foarte tare. “
Carol /…/ ne-a dus cu automobilul pe mine și pe Mignon până la o poziție foarte înaintată pe Siret, de unde vedeam totul – de fapt nu vedeam mare lucru în afară de obuzele care ne explodau în față și deasupra capului. Încă de când ne apropiam de destinație aveam în stânga explozii care se țineau lanț – a fost o senzație ciudată, dar totul pare atât de simplu încât nici nu poți să-ți închipui oribila realitate – oribila realitate care se vede mult mai limpede în spitale. Ne-a tulburat foarte tare. “
“Și atunci oștile noastre au scris cel dintâi capitol de mărire la Oituz. În lunile aspre de iarnă, pe zăpada sticloasă și neîntreruptă, miile de leșuri ungurești și prusace au zugrăvit cu pete de sânge și umbre încremenite, piveliștea de glorie a unei armate renăscute. Stâncile Carpaților s-au luat la întrecere cu zidul piepturilor ostășești, dovedind o egală împotrivire atacurilor mereu reînnoite și mereu sterpe ale dușmanului. Acolo a fost Verdun-ul nostru!”, scria Corneliu Moldovanu la 14 august 1917
Generalul german Johannes von Eben îi scria într-un raport trimis feldmareşalului Mackensen despre rezistența întâmpinată de Armata a 9-a ( n.r. din cadrul Armatei Imperiale Germane) din partea soldaților români la Oituz:
„Pentru că în urma luptelor grele efectivul infanteriei a scăzut, pentru că o punere în ordine a unităţilor şi un repaus pentru trupe erau absolut necesare, continuarea ofensivei nu mai era posibilă şi în consecinţă am ordonat ca deocamdată să se păstreze şi să se fortifice poziţiile cucerite. Trebuie ţinut seama că inamicul, favorizat de teren, continuă să opună cea mai desăvârşită rezistenţă atacurilor Armatei a 9-a.”