TRĂIND CU SPERANŢA CĂ SE VOR ÎNTOARCE „AI NOŞTRI”, CU ÎNTREAGA ROMÂNIE

Eufrosina Vitrescu îşi poartă cu bucurie povara vârstei, viaţa fiindu-i dragă cu toate câte i-a fost dat să sufere. Au trecut optsprezece ani de când şi-a înmormântat bărbatul, a îndurat cele mai mari pierderi ce le poate avea o mamă, văzând cum coboară în recele mormânt unicul fiu, fiica mai mare şi doi nepoţi în floarea vârstei. „Scârbă, după scârbă”, oftează, mult pătimitul ei suflet, alinat de creştineasca credinţă că e păcat să te superi pe încercările trimise de Dumnezeu, întocmai cum e cântecul: „Ba cu dor, ba mânioasă,/ Viaţa totuna-i frumoasă./ Ba cu bune, ba cu rele/ S-a cam dus şi-mi este jele”. A fost deprinsă de mică să aline durerile celor apropiaţi. Supravieţuindu-şi neamurile şi cunoscuţii din generaţia ei, a rămas cea mai în vârstă dintre femeile de la Roşa care umblă la biserică.

Văzând lumina zilei în raiul naturii de la Ţeţina, aproape de străvechea cetate, unde era o frumuseţe nemaiîntâlnită astăzi, a îndrăgit tot ce fremăta, înverzea şi înflorea în jurul ei. Acolo a copilărit, a învăţat şapte clase la şcoală, s-a măritat cu un flăcău din apropiere (a treia gospodărie de la casa-i părintească), a născut trei fete şi un băiat… Şi a muncit –mult, istovitor, dar fără să se plângă vreodată că-i este greu…

[alert-warning] [/alert-warning]