La 17 noiembrie 1885 se năștea Virgilia Branişte, un „simbol de bine al neamului nostru” românesc

A născut mari patrioți români și Transilvania. La 17 noiembrie 1885 se năștea la Miercurea Sibiului, Virgilia Branişte, într-o familie de patrioți animați de idealuri mărețe, precum reîntregirea neamului românesc. Frații mai mari ai Virgiliei Braniște, cărturari și jurnaliști, s-au făcut remarcați atât prin lupta lor din Ardeal pentru drepturile românilor și pentru Marea Unire, cât și prin numeroase contribuții în ajutorul trupelor românești în Primul Război Mondial.

Mânată de dorința de a-și ajuta compatrioții români de pe front în timpul Primului Război Mondial, Virgilia Branişte s-a angajat ca soră de caritate la Crucea Roșie din Brașov. La scurt timp după intrarea trupelor române în Brașov, Virgilia Branişte intră în serviciul medical al Armatei Române, îngrijind răniții din rândul armatei române.

Împreună cu alte voluntare de la Crucea Roșie a ajuns până pe fronturile cele mai sângeroase, inclusiv la Mărășești, acolo unde a ajutat la evacuarea răniților și a bolnavilor de tifos exantematic din bătălia de la Mărășești.

Pentru aceste femei dispuse să-și sacrifice tinerețea și chiar viața printre tranșee și câmpuri de luptă pline de suferință, sau prin spitalele improvizate și deficitar organizate, Gazeta de Transilvania a publicat un mesaj de mulțumire:

„Răniții din spitalul militar din Brașov, fără deosebire de naționalități, m-au rugat să exprim pe această cale mulțumitele lor profunde stim. surori de caritate: d-nelor Zoița Preda, Maria Hermel și d-șoarelor contesa Grete de Reigersberg și Virgilia Branisce (n.r. Braniște) pentru deosebita îngrijire, cu care sunt pansați și tratați”

În toate acele clipe grele și istovitoare de pe front, Virgilia Branişte a avut-o aproape ca prietenă și confidentă pe Maria Oncioiu, o altă tânără brașoveancă, împreună cu care a împărțit deopotrivă suferințele și micile bucurii ale vieții.

De-a lungul războiului, cele două tinere s-au îmbolnăvit de mai multe ori din cauza condițiilor grele de pe front. Un apropiat al familiei Branişte, braşoveanul Mihai Popovici, ajunge și el tot în astfel de condiții ca refugiat în Moldova, de unde îi scrie Virgiliei Braniște:

” … se vede că aşa ne-a fost scris să suferim toate durerile lumii …, să sperăm că viitorul neamului nostru va străluci odată tare şi definitiv dar deocamdată răbdare. Neamurile nu sunt sortite să trăiască ani sau decenii, ci veşnicii – acolo departe este ascuns şi viitorul nostrui de lumină – el va veni … , am auzit de noua suferinţă prin care treci, dar dumneata eşti un simbol de bine al neamului nostru” (Virgilia Branişte – „Simbol de bine al neamului nostru”, de Margareta Susana Spănu, Ioan Vlad / Revista Cumidava, Muzeul de Istorie Brașov 1998-2000)