Din multele memorii de război citite până acum, niciuna nu ne-a impresionat mai mult decât povestea asediului Budapestei din primele zile ale anului 1945, relatată de către col. (r) Aurică Sitaru (n.r. Cu divizia 19 infanterie pe frontul antihitlerist, Din Banat până aproape de Praga – Aurică Sitaru, editura Militara, anul 1981).
În drumul lor către inima Europei, sovieticii i-au forțat și pe români să contribuie cu tribut de sânge pe frontul de vest împotriva horthyștilor și germanilor. Nu de puține ori, diviziile românești de infanterie erau aruncate chiar în prima linie, pe post de carne de tun pentru defensivele ungare sau germane, care în unele cazuri se apărau cu o disperare incredibilă.
Participând cu divizia 19 de infanterie la asediul Budapestei, col. (r) Aurică Sitaru prezintă în memoriile sale de război cum a evoluat atacul armatei române din noaptea de 2 spre 3 ianuarie 1945 asupra defensivei capitalei Ungariei.
Aproape fiecare dintre clădirile rămase încă în picioare în Budapesta fusese tranformate în adevărate cuiburi de rezistență. Străzile din jurul acestora erau baricadate cu dărâmături de ziduri, coline de moloz deasupra cărora erau montate rețele de sârmă ghimpată și mine, iar pe sub molozul de pe străzi erau plasate capcane antitanc.
Geamurile mici pentru aerisire de la subsolurile clădirilor cu pivnițe erau transformate în cuiburi pentru mitraliere care secerau tot ce își făcea apariția pe strada respectivă. Spațiile verzi dintre clădiri erau înțesate cu zone minate și tranșee săpate de populația civilă în timpul unor campanii de muncă forțată, împinși de la spate de agresivitatea trupelor horthyste.
În plus, după mascrele la care se dăduseră împotriva populației civile românești și evreiești din Ardealul de Nord, armata horthystă înspăimântase populația civilă din Budapesta că vin românii să se răzbune și oricine va cădea în mâinile armatei române va avea parte de un tratament similar celui pe care îl aplicaseră ei în Transilvania.
Despre populația civilă maghiară din Budapesta, refugiată prin pivnițele unor clădiri, înspăimântată de propaganda horthystă, înfrigurată și înfometată după ce conductele de apă, sistemele de încălzire și rețelele de distribuție a energiei electrice fuseseră distruse, col. (r) Aurică Sitaru notează astfel în memoriile sale de război:
“Oameni înfometați și însetați. (…) Horthyștii le luaseră tot de prin case, cu brutalitatea caracteristică fascismului: alimentele, îmbrăcămintea, până și apa. I-au maltratat, i-au pus la munci forțate. I-au împins de la spate, ca pe vite, la construirea baricadelor, a șanțurilor de tragere, a canalelor. Femei, copii, bătrâni, bolnavi, lucraseră în ger, la tranșee, la adăposturi. În schimb nu le-a fost permis să utilizeze aceste adăposturi, ele fiind rezervate hitleriștilor și horthyștilor.”
Deși constrânși de rigorile și de lipsurile provocate de război, soldații români ajunși la Budapesta și-au împărțit rațiile de hrană și de medicamente cu o populație pe care o descoperiră înghesuită și înfrigurată prin pivnițele marilor clădiri din capitala Ungariei și cu o cumplită spaimă în ochi, provocată în primul rând de către propaganda horthystă care făcuse tot ce i-a stat în putință pentru a băga groaza în oameni.
Deși armata ungară făcuse adevărate masacre prin Transilvania împotriva populației civile fără apărare (n.r. primele victime ale horthyștilor la intrarea lor în Ardealul de Nord au fost niște copii care pășteau vacile), omenia românească, cea dintotdeauna, s-a făcut din nou remarcată, fiindcă românului îi sunt străine sadismul, setea de sânge sau răzbunarea împotriva celor fără posibilitatea de a se putea apăra.