Steagul revoluționarilor pașoptiști români din Apuseni este unul dintre cele mai vechi steaguri românești care încă se mai păstrează până în zilele noastre ca piesă de tezaur clasată cu numărul 2679/11.06.2003 în colecția Muzeului National de Istorie din București.
În baza de date a bunurilor culturale mobile clasate în Patrimoniul Cultural Național (n.r. vezi cimec.ro), drapelul de luptă figurează sub numele de “Steagul revoluţionarilor români din Transilvania“, însoțit de următoarea notă informativă:
“Pânza tricoloră, de formă dreptunghiulară, are una din laturi terminată, pentru fiecare culoare în parte, sub formă de unghi, cu vârful în exterior. Culorile sunt dispuse orizontal, cu albastru în partea superioară, galben la mijloc şi roşu în partea inferioară; pe fâşia de culoare galbenă se află aplicată, tot din mătase, inscripţia “3/15 Mai 1848”, data la care a avut loc adunarea de la Blaj.
La 3/15 mai 1848, sub flamurile acestui steag, cetele de moţi de sub conducerea lui Avram Iancu au participat la adunarea naţională de pe Câmpia Libertăţii din Blaj, care a marcat începutul revoluţiei românilor din Transilvania.
După revoluţie, steagul s-a păstrat în podul casei părinteşti a lui Avram Iancu din comuna Vidra de Sus, unde a fost găsit de familia Gomboş, ai cărei membri au luat parte activă la acţiunile revoluţionare din Munţii Apuseni.
În anul 1906, protopopul Iosif Gomboş l-a predat Casinei române din Abrud, iar în anul 1909 steagul a fost trecut dincoace de Carpaţi şi încredinţat familiei Puşcariu, de origine ardeleană, stabilită la Bucureşti; în anul 1929 inginerul Valeriu Puşcariu l-a donat Muzeului Militar Naţional; în anul 1971 intrând în patrimoniul muzeului.“
Din numărul 19 din 9 mai 1926 al publicației “Societatea de mâine”, dintr-un articol semnat de către Alexandru Ciura, aflăm momentul când preotul Iosif Gomboș, nepot după mamă al lui Avram lancu, scoate la iveală steagul lui Avram Iancu și redă o parte din istoria acestuia, având ca asistență câțiva tineri care-l privesc cu emoție, semn că Avram Iancu încă se bucura de un respect imens în rândul tinerimii românești:
„Părintele protopop Iosif Gomboş, prietenul nedespărţit al tinereţelor noastre dispare fără veste, trăgând brusc în urmă-i poarta veşniciei.(…) Când ne-am cunoscut era preot în Abrud, mare prieten al celor câţiva studenţi, cari răsăriserăm pe atunci. Ca să fixăm dată, putem spune exact: la începutul veacului al XX-lea.
(…) După un joc de cărţi, când erau numai 3-4 inşi la Casină , a descuiat un dulap , şi de sub vraful de cărţi şi gazete a scos un drapel naţional, de toată frumuseţea, îl priveam emoţionaţi, urmărind amănuntele ce ni le da, în josul anilor, până aproape de epoca lui Avram Iancu.
Nepot după mamă al lui Avram lancu, avea un cult deosebit pentru regele Munţilor şi un dosar de manuscrise a lui, începând cu notiţele de pe când era student în drept la Cluj şi la Târgu-Murăş, până la scrisorile din urmă, când ceaţa întunericului cuprindea tot mai mult, pâlpâirile din urmă a unei candele, ce se stinge…
El mi-a dat şi petiţia lui Iancu, pe care am publicat-o în „Familia”, prin 1902, cred, şi toate datele pentru articolul publicat, mai recent, in „Transilvania”, despre copilăria eroului. Plănuiam, odată, într’o vacanţă, să dăm la lumină o cărţulie despre Regele Munţilor, din vraful de hrisoave pe cari el singur le ştia descifra.” ( Sursa: numărul 19 din 9 mai 1926 al publicației “Societatea de mâine”)