Despre Castanul Unirii de la Vişan – dublu monument al Istoriei şi al Naturii – am scris şi tot scriu de peste un deceniu şi jumătate despre situaţia nefericită în care se află acesta de la redescoperirea sa din 2002 şi declararea, din 2004, a dublei sale legitimităţi patrimonial monumentale.
Cu toate apelurile făcute de-a lungul acestor ani îndelungaţi la toate forurile îndrituite ale statului român, începând de la Primăria Bârnova, la Prefectura şi Consiliul Judeţean Iaşi şi culminând cu Ministerul Culturii, Castanul Unirii de la Vişan se află tot în aceeaşi proprietate privată, unde a şi fost redescoperit de către regretatul profesor, Mandache Leocov, fostul inimos director al Grădinii Botanice Iaşi.
Niciunul dintre cei patru primari, care s-au succedat la conducerea Primăriei Bârnova, n-au fost în stare şi nici n-au dorit măcar să aducă în domeniul public acest unic martor viu al Unirii Principatelor. Oare, câte primării din România nu şi-ar dori să-l aibe în patrimoniu, să-l îngrijească şi să-l preţuiască pe măsura însemnătăţii sale? Şi atunci, de ce?
Că România s-a născut la Iaşi, nu mai este demult o simplă mândrie ieşeană! Dar puţini ieşeni şi mai puţini români ştiu că România s-a născut…sub castanul de la Vişan, din marginea Iaşului.
Indubitabil, sub măreţia coroanei acestuia, duminică, 25 mai 1856, unioniştii ieşeni, constituiţi subversiv în Asociaţia de luptă pentru Unire, condusă de Mihail Kogălniceanu, au pus bazele solide şi concrete ale acţiunilor ulterioare, atât în planul intern al Moldovei, cât şi în planul extern al cancelariilor marilor puteri ale vremii, pentru înfăptuirea înaltului ţel al Revoluţiei de la 1848, Unirea Principatelor. Că este aşa şi nu altfel, poezia stihuită ad-hoc de Vasile Alecsandri, pe care a recitat-o cu patosul său unionist la sfârşitul memorabilei „întâlniri de taină”, este o dovadă certă, fără echivoc:
Sub acest măreţ castan Să fie numai români,
Noi jurăm toţi în frăţie Într-un gând, într-o simţire
Ca de azi să nu mai fie Şi să ne dăm mâni cu mâni,
Nici valah, nici moldovan! Pentru-a ţării fericire !
Aşadar, versul “sub acest măreţ castan” dă sama de “locul” sfatului unionist. La redescoperirea din 2002, “măreţul castan” era expertizat cu o vârstă de peste 250 de ani; asta însemnând că în 1856 măreţia lui era de peste 100 de ani! Într-adevăr, astăzi, la cei peste 270 de ani, cu impresionantele sale caracteristici naturale, această specie de “Aesculus hippocastanum” este unicat în România şi în sud-estul Europei!
Potrivit cercetărilor întreprinse, castanul se afla pe atunci în curtea proprietăţii de la Vişan a grecului Petre Mavrogheni, şi el înfocat susţinător al Unirii, ce s-a oferit să găzduiască “sfatul unionist”, ferindu-l de iscoadele vremii. Deci şi localitatea Vişan e de netăgăduit!
Iniţial, Vasile Alecsandri şi-a intitulat această poezie “25 mai 1856”, fapt ce atestă cu precizie şi data la care s-a ţinut acest important “sfat istoric”. Poezia a devenit “jurămâtul de credinţă” al unioniştilor ieşeni, din care îi menţionez întru cinstirea lor şi pe: Costachi Negri, Dimitrie Ralet, Constantin Hurmuzachi, Pr.arhim. Neofit Scriban, Petre Mavrogheni, Anastasie Panu, Costachi Rolla, Dimitrie Cozadini, Manolache Costache Epureanu, Dimitrie Cracti, Constantin Rosetti, Dimitrie A. Sturdza, Nicolae Şuţu, Ioan Emilian Florescu, Nicolae Creţulescu. Iar versul Jurământului lui Alecsandri, “Să fie numai români” atestă cu prisosinţă dorinţa Unirii Principatelor sub o singură ţară: ROMÂNIA! După o luptă îndârjită, pe viaţă şi pe moarte, dusă cu vrere frăţească mai bine de doi ani şi jumătate, la 5 şi 24 ianuarie 1859, Unirea Principatelor s-a înfăptuit şi, astfel, România a fost pusă pentru prima dată pe harta Europei!
Dar despre toate acestea şi despre alte şi alte “episoade” crâncene ale strădaniilor unioniştilor ieşeni pentru Unire numai el, Castanul Unirii de la Vişan, îşi poate depăna adevărata poveste a Unirii, ca pe o mărturie vie în faţa oricărei instanţe în măsură. Din frunzişul şi candelabrele sale de floare fiecare doritor poate afla şi povestea “surghiunului” său îndelungat petrecut până la redesoperirea sa. Se părea atunci că pentru Castanul Unirii de la Vişan, după cum fusese denumit ca monument, venise vremea adevăratei sale fericiri a existenţei sale de două veacuri şi jumătate. Dar, din nefericirea unei crase indolenţe manifestate până în prezent de către autorităţile statale, “carantina” singurătăţii sale continuă nefiresc şi condamnabil de …16 ani!
Mai mult de atât, ca un “colac peste pupăză”, iată că şi acum, când se împlinesc 164 de ani de la “plămada Unirii” sub pavăza impresionantei sale coroane, carantina sa capătă nemeritatele dimensiuni “ordonanţate” ale unei “stări de alertă”, care-l văduveşte de manifestarea tradiţională a “Horei Unirii”, încinsă “mână cu mână”, cu simţire şi mândrie, deopotrivă, de către copiii, tinerii şi adulţii participanţi în jurul coroanei sale împodobită sărbătoreşte cu neasemuitele candelabre de floare, aşa cum s-a întâmplat an de an de când un grup inimos de veterani au luat benevol lăudabila iniţiativă.
Constituindu-se într-o veritabilă “lecţie de istorie a neamului” pentru elevii de la şcolile din Bârnova şi Iaşi, dar şi pentru localnicii şi participanţii din ce în ce mai numeroşi din Iaşi şi împrejurimi, niciunde “Hora Unirii” nu este jucată mai înălţătoare în spirit decât aici la Castanul Unirii de la Vişan!
Şi, totuşi, în “ermetismul coronat”, care anulează şansele oricărei manifestări, o rază de speranţă izbăvitoare pentru Castanul Unirii a venit …din Moldova de peste Prut!
Astfel, premergător, vineri, 22 mai, o echipă de gazetari de la “Glasul.Info”, formată din Mihai Fandel – redactor şef şi Larisa Popovici – reporter, cu îngăduinţa proprietarei locului, Margareta Crăescu, a poposit la Castanul Unirii de la Vişan şi au înregistrat video …povestea adevărată a plămădirii Unirii Principatelor pe care au şi difuzat-o în mass-media. Bravo, lor!
Mulţumim, cu plecăciune, dragilor noştri moldoveni adevăraţi! Nici că se putea un mai ales prinos de recunoştinţă adus unicului martor viu al Unirii Principatelor!
Statornic în speranţă, mă adresez şi de această dată notabilităţilor unui Iaşi – Cetate istorică şi culturală a României – să găsească soluţia salvatoare pentru preţiosul Castan.
Mihai Caba