Viața din România de azi pare o combinație din mai multe romane distopice: s-a extras câte puțin din fiecare și s-a conceput după aceste scrieri distopice o rețetă de tâmpire sistematică a populației. Ceea ce altă dată mi se părea doar pură fantezie, SF sau scrieri cu iz de teorie a conspirației, astăzi constat că sunt contemporan cu așa ceva, cu plăsmuirile bolnave ale unor oameni scelerați care și-au propus să subjuge și să formeze “omul nou”.
“Omul nou” nu mai este o fantezie a primilor bolșevici, a troțkiștilor, a celor care-l venerau pe Lenin și mai apoi pe Stalin. “Omul nou” este printre noi, fie că vorbim de “organul” din instituțiile de forță, din “IN-justiție”, din partide politice securistice, de activistul ateu, anticreștin și antinațional, de securistul antinațional care a uitat că leafa și pensia nesimțită și nemeritată este plătită de cei plămădiți din aceste pământuri și nu de aiurea din afara, jurnalistul mercenar care pentru bani și pentru privilegii uită și ce țâță a avut în gură când era mic… “Omul nou” e aici, e urât, e prost, e urât și trupește și sufletește, un om care se urăște atât pe el cât și pe cei din jurul lui, urăște Biserica, urăște lumina, urăște bunătatea, urăște identitatea, reperele indentitare, își urăște rădăcinile cu cerul și cu pământul.
Fiecare zi distopică trăită în acest nou secol al nebuniei sociale, mă face să revin iar și iar la lecturile unor scrieri distopice prin care sincer acum îmi pare că am trecut poate prea superficial. Prea se repetă în viața de zi cu zi, în realitate, ceea ce citisem eu în Huxley, Orwell,Bradbury, Kafka,Zamiatin, Forster, etc
Curioși? Un punct de plecare este “Minunata lume nouă”. Să nu vă surprindă dacă unele apecte citite acolo sunt similare celor pe care le trăim noi chiar azi…