Fără îndoială că fotbalul în perioada regimului comunist (1948-1989) era mai degrabă o pasiune, o vocație, ținând cont de lipsa resurselor financiare sau dirijarea lor doar către cluburi susținute direct de stat. La nivel de club, fotbalul de primă clasă se raporta la echipe precum: Steaua București, Dinamo București, Rapid București și Sportul Studențesc. În provincie, Universitatea Craiova era echipa care de cele mai multe ori încurca clasamentul stabilit de cele mai multe ori de directivele oficialităților de stat. Prin urmare, vă prezentăm un exemplu de meci între echipele consacrate de autoritățile statului.
Au fost odată 100.000 de spectatori!… Despre recordul incredibil de asistenţă de pe vechiul “23 August”
«S-a întâmplat pe 16 martie 1985. Gradenele roase de ani ale lui „23 August” au înghiţit în acea zi de sâmbătă 100.000 de oameni! Ziarele mai număraseră până atunci 90.000 de spectatori la meciul cu Grecia din ’69, 1-1, care a însemnat calificarea la Mexico ’70, 80.000 la victoriile cu Anglia, în ’80 şi la cea cu Italia, pe 16 aprilie 1983, dar niciodată nu veniseră 100.000 de oameni la un meci de fotbal,» a scris GSP, în ediția din 7 octombrie 2011.
Cum era atunci? Am selectat pentru a înțelege principalele secvențe ale acelui meci:
«A fost un cuplaj interbucureştean, genul după care oftează orice microbist din capitală astăzi, dar nici măcar unul cu Steaua – Dinamo. În „deschidere” s-a jucat Rapid – Steaua 0-2, iar meciul „vedetă”, cum se spunea pe atunci, a fost Dinamo – Sportul 1-2. Nume mari peste tot. La Sportul, de exemplu, atacul a fost Mircea Sandu – Hagi. Steaua a aliniat formaţia care a uimit Europa peste un an şi un pic la Sevilla, cu o singură excepţie, Puşcaş. Rapidul îi avea pe Rada şi Nae Manea, iar la Dinamo mai „muşcau” Ţălnar, Augustin şi Orac. Antrenor era Cornel Dinu. În acea sâmbătă, la Bucureşti a înflorit primăvara. Romania ieşise dintr-o iarnă grea, cu restricţionarea circulaţiei pentru maşinile „proprietate personală”, aşa era termenul, şi cu prelungirea vacanţei pentru elevi. Aşa că soarele le-a făcut oamenilor cu ochiul, chemîndu-i la stadion. Şi a mai fost ceva: pentru prima dată după mulţi ani, cuplajul nu s-a transmis la tv! Doi factori au fost hotărâtori în această decizie: programul Televiziunii Române fusese restrâns la două ore pe zi, astfel ca populaţia să reducă la maximum consumul de energie, iar a doua zi erau programate alegeri pentru mandatele de deputaţi în Marea Adunare Naţională. Acesta e şi motivul pentru care etapa de Divizia A, a 4-a a returului, s-a disputat sâmbăta, şi nu duminica, aşa cum se întâmpla în România acelor ani.»[1] „Cel mai haios era la cornere, ăla care executa trebuia mai întîi să discute cu oamenii: «Te rog frumos, dă-te mai în spate să îmi iau elan!»” , spunea Marian Rada de la Rapid.
Disperearea forțelor de ordine!
„La celebrul cuplaj, oamenii n-au mai avut loc în tribună şi au stat pe pista de atletism. Forţele de ordine nu s-au mai putut opune miilor de spectatori care continuau să vină şi după startul primului meci şi care văzuseră că partidele nu sunt televizate. La un moment dat, crainicul stadionului a început să facă apeluri disperate ca lumea să meargă acasă. „Meciurile sunt televizate”, aproape implora el, la comanda mai-marilor din Miliţia Capitalei, îngroziţi de mulţimea care luase arena cu asalt. Stadionul „23 August” nu mai este. Au rămas personajele, poveştile şi faptele incredibile care au învăluit ziua în care s-a fixat recordul de asistenţă pentru nişte meciuri de fotbal disputate la noi. „[2]
Fotbalul pentru public astăzi!
Este uluitor ca astăzi, într-o lume în care competiția este la un nivel mult mai mare decât în perioada regimului comunist în România (1948-1989), ca interesul publicului să scadă drastic. După un sondaj realizat de “Cotidianul” pe 20 mai 2015, România se numără printre ţările cu cele mai depopulate tribune la nivelul campionatelor de fotbal. Liga 1, într-un clasament al mediei de spectatori pe meci se află pe locul 29, fiind devansată de primele divizii din 19 ţări, de 6 divizii secunde şi de 2 divizii de nivel 3 şi una de nivel 4. Precizăm că din 53 de ţări afiliate la UEFA, doar 30 au fost monitorizare de către publicaţia weltfussball.de. Locul ocupat este ruşinos, dar corespunde nivelului fotbalului care se joacă la noi. Concluzia este cât se poate de clară! După revoluția din 1989 era firesc ca interesul jucătorilor față de echipele suvenționate de Stat să scadă, datorită oportunităților financiare mult mai râvnite pentru cluburile private cu zeci de ani de investiții private. Desele transferuri ale jucătorilor și lipsa continuității a dus la așa zisa perioadă de „tranziție” ca în toate sectoarele economiei românești.
[1] Daniel Nanu, GSP, 7 octombrie 2011
[2] Ibidem