Acad. Ioan-Aurel Pop: Creștinismul nu a apărut prin decizia vreunei autorități pământene…

Crăciunul, ca act ceresc, vine din eternitate și se îndreaptă spre eternitate, dar ca act pământesc, petrecut printre oameni, are o istorie precisă care coboară în urmă cu circa două milenii. Sărbătoarea creștină a Crăciunului are o complexitate ieșită din comun și este împodobită nu numai cu sensurile sale genuine, ci și cu multe tradiții și cutume adăugate și îmbogățite mereu de-a lungul timpului. Copiii și majoritatea maturilor asociază sărbătoarea cu venirea Moșului aducător de daruri și însoțit de ucenici, de iepurași, de reni ori de alte animale. În esență, însă, Crăciunul înseamnă Nașterea Mântuitorului, a Fiului lui Dumnezeu trimis pe pământ de Dumnezeu. De aceea, impresia generală este că Moș Crăciun împărțitor de daruri este o tradiție târzie, rezultată dintr-o contaminare cu Sfântul Nicolae, generosul anonim sau cu obiceiul mai nou al împodobirii bradului, cu mâncărurile alese de după încheierea postului și cu alte jocuri și jucării pline de harul și farmecul copilăresc, cum ar fi spus Ion Creangă.

Dar sintagma „Moș Crăciun”, ca denumire, deși sensurile sale s-au schimbat pentru opinia publică, are rădăcini vechi, în Antichitate și înseamnă „Nașterea Pruncului Hristos”. Cuvântul „moș”, provenit din fondul autohton, avea inițial sens de „mlădiță”, „lăstar”, „începător” sau „moștenitor”. Moașa era cea care moșea, adică scotea în lume „moșul” sau noua făptură, aducătoare de încredere și de speranță. Crăciunul a fost întotdeauna pentru creștini o ocazie de bucurie, în ideea primenirii lumii, a mântuirii oamenilor de păcate și a izbăvirii lor întru pregătirea vieții celei adevărate. De aceea, de circa două milenii, oamenii sărbătoresc Crăciunul în orice împrejurări, la bine și la rău.

Și totuși, au fost adesea, în istoria românilor, Crăciunuri întunecate și chiar îndoliate, care au păstrat cu greu speranța. Am avut ani de calamități naturale, de molime ucigătoare, de invazii ale lăcustelor, de foamete și de frig. De exemplu, în iarna anului 1475-1475, contrar obiceiului care cerea purtarea războaielor de primăvara până toamna, oștile otomane se îndreptau spre Moldova lui Ștefan cel Mare. La două săptămâni după Crăciun (la 10 ianuarie 1475), a avut loc confruntarea cea mare de la Vaslui (Podul Înalt), când creștinii i-au biruit pe „păgânii” invadatori. Iată cum descrie Letopisețul Țării Moldovei evenimentul: „În anul 6983 [1475] ianuarie 10, marți, a fost război la Vaslui cu puterile turcești și a biruit atunci Ștefan voievod, cu mila lui Dumnezeu și cu ajutorul lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, care S-a născut din Preacurata Fecioară spre mântuirea noastră. Și le-a dat Dumnezeu pe acele limbi necredincioase în ascuțișul sabiei și au căzut atunci mulțime mare, fără număr și au fost prinși vii mulți, fără număr, care de asemenea au fost tăiați, ci numai pe unul l-au lăsat viu, pe fiul lui Sac pașa. Și steagurile lor și cu schiptrele cele mari au fost luate, mai mult de 40 de schiptre. Și s-a întors Ștefan voievod cu toți oștenii lui ca un purtător de biruințe în cetatea sa de scaun a Sucevei și i-au ieșit în întâmpinare mitropoliții și preoții, purtând Sfânta Evanghelie în mâini și slujind și lăudând pe Dumnezeu pentru cele ce au fost ca dar de la cel Preaînalt și binecuvântând pe țar: „Să trăiască țarul”. Și a fost atunci veselie între oameni și la toate domniile dimprejur și la toți creștinii drept-credincioși, căci a biruit domnul limbile păgâne cu mâna robului său, Io Ștefan voievod. Și însuși Ștefan voievod a făcut atunci mare ospăț mitropoliților și vitejilor săi și tuturor boierilor săi, de la mare până la mic. Și a dăruit atunci multe daruri întregii lui oștiri și lăudând pe Dumnezeu pentru cele ce au fost”. Înainte de bătălie, însă, pe la Crăciun, când dușmanul luase drumul Moldovei și se știa că avea să intre îndată în țară, îngrijorarea era mare și rugăciunile către Cel Preaînalt pline de ardoare.

De-atunci, din Evul Mediu încoace și până recent, ani de liniște și Crăciunuri deplin fericite nu au prea fost, căci ne-am aflat așezați în calea răutăților, în aceste locuri de ispititor belșug și de trecere a oștilor. Nesiguranța, grija și neorânduiala s-au văzut mai ales la hotare, mai întâi înspre miazăzi, la Dunăre, unde pașalele de pe malul drept, cu cetele lor de jefuitori, treceau fluviul și atacau periodic; apoi înspre apus, în Transilvania, unde domnii de la Buda și de la Viena voiau să ne impună obiceiurile și credința lor, să ne dezrădăcineze și înstrăineze de masa poporului român; apoi înspre răsărit, în Moldova, deopotrivă în Țara de Sus și în Basarabia, unde imperiile vecine frângeau trup din trupul țării, semănând urgie și sărăcie.

Unele dintre cele mai grele Crăciunuri din istoria noastră au fost în 1916 și 1917. În 6 decembrie 1916, capitala țării și odată cu ea Oltenia, Muntenia și Dobrogea erau pierdute și cedate în mâna dușmanului. Autoritățile statului, în frunte cu regele și Casa Regală, s-au refugiat la Iași, în orașul devenit capitală de război a României. Speranța a revenit în vara anului 1917, când victoriile militare de la Mărăști, Mărășești și Oituz păreau să conducă spre eliberarea țării. Revoluția, preluarea puterii de către bolșevici și defecțiunea Rusiei – prin care l-am pierdut pe unicul aliat din regiune – ne-au adus aproape disperarea și un Crăciun trist în decembrie 1917. Totul părea pierdut odată cu țara. În ciuda deznădejdii, un licăr de speranță a venit la 27 martie/ 9 aprilie 1918, când Basarabia ne-a dat vestea minunată a unirii sale cu România, cu o Românie pe atunci încă trunchiată și disperată. Crăciunul anului următor, 1918, avea să fie unul de apoteoză, de sărbătoare a luminii, întrucât edificiul național era împlinit. Visul cel frumos a durat circa două decenii. Disperați și triști au fost românii și în decembrie 1940, după ce țara pierduse peste o treime din suprafață și populație: în iulie fuseseră răpite de Uniunea Sovietică Basarabia, partea de nord a Bucovinei și ținutul Herța; în august 1940, circa jumătate din Transilvania (partea de nord, nord-est) a fost dată de Germania și Italia Ungariei; în septembrie, sudul Dobrogei (Cadrilaterul, adică județele Durostor și Caliacra) intra în componența Bulgariei. În țară se instaurase un regim de dictatură militară, statul, condus de Ion Antonescu, fusese declarat „național-legionar”, savantul Nicolae Iorga și zeci de oameni politici democrați fuseseră uciși în noiembrie 1940. Crăciunul anului 1940 a fost, prin urmare, trist și greu, acoperit de nori negri, fără întrevederea unei perspective luminoase. De-atunci, au fost multe Crăciunuri succesive grele, deopotrivă în anii războiului mondial și în lungile decenii comuniste. Războiul (1941-1945) a îndoliat și întristat sute de mii de familii de români care și-au pierdut pe front ori în spatele lui tații, frații, fiii, mamele și fiicele. Când părea să vină izbăvirea, după încheierea păcii, a sosit un alt război pentru noi, anume aducerea pe tancurile rusești a regimului ateu comunist. Atunci, din 1948 până în 1989, ni s-a interzis Crăciunul ca formă de manifestare exterioară, căci Crăciunul din sufletele noastre nu l-a putut opri încă nimeni. De doi ani încoace petrecem Crăciunuri triste și chiar îndoliate, după ce această molimă ne-a obligat să ducem o viață plină de restricții.

De două milenii încoace, multe curente, forțe, regimuri, state, persoane și personalități au încercat să combată, să pervertească, să ascundă ori chiar să interzică Crăciunul. Românii – spre deosebire de occidentali – au trăit o asemenea experiență relativ recent, cum spuneam, în cele peste patru decenii de comunism, când Crăciunul ar fi trebuit să cedeze locul „Sărbătorilor de iarnă” (mai ales Revelionului), iar Moș Crăciun să fie suplinit de „Moș Gerilă”. Experiența a fost traumatizantă pentru cei mai mulți, dar, din fericire, nu a avut succesul scontat de autoritățile comuniste. Crăciunul a rămas Crăciun și a fost ținut cu și mai multă dăruire, din Ajun și până în a treia zi, de Sfântul Ștefan. De aceea, este cu atât mai de neînțeles înverșunarea unor lideri europeni actuali de la Bruxelles și de la Strasbourg care se încăpățânează să schimbe rânduiala Crăciunului și a Creștinismului în general. Nu contează dacă este vorba de hotărâri, de rezoluții, de indicații, de recomandări sau numai de insinuări. Multe dintre interdicțiile din istorie au început prin recomandări și indicații. Dacă acestea vin din partea unor foruri și persoane cu putere de decizie la nivelul Uniunii Europene, îngrijorează și conduc la reacții de nesupunere și de rezistență. După ce o autoritate de prim rang a Uniunii Europene a retras o recentă „recomandare” de a nu mai folosi numele de Crăciun, departe de a accepta absurditatea demersului, a promis o revenire cu aceeași idee rușinoasă, exprimată în altă formă. Or, aici nu forma, ci calea este complet greșită și nu conduce spre nimic bun, amintind de regimurile dictatoriale. Acești noi ideologi ai universalismului ateu nu înțeleg un lucru: creștinismul (ca și celelalte mari religii mondiale) nu a apărut prin decizia vreunei autorități pământene și nu poate fi limitat ori interzis de vreo asemenea autoritate. Așa cum creștinii au învățat de mult timp să respecte Ramazanul (Ramadanul) sau Hanukkah, să le ureze musulmanilor, mozaicilor sau budiștilor sărbători fericite atunci când este cazul, tot așa, nimeni nu ar trebui să fie ofensat de sărbătoarea creștină a Nașterii Domnului și nici de celelalte sărbători ale Creștinătății. Credințele noastre sunt în sufletele noastre, dar au și forme de manifestare exterioară, extrem de importante. Câtă vreme aceste manifestări nu jignesc pe nimeni, ele se cuvin să fie binevenite pentru oricine. Iar sărbătorile creștine nu numai că nu sunt ofensatoare, dar vin cu generozitate, bucurie, dăruire, iubire și frăție universală. Ne-am luptat o istorie întreagă să scăpăm de discriminare, de etichete rușinoase și nedemne, să avem libertatea conștiinței, a exprimării, a cuvântului, a presei și am avut impresia că, în mare măsură, am și reușit.

Este, de aceea, dezamăgitor să vedem azi cum credințele noastre sunt dirijate pe căi nefirești în propria noastră casă. Sau să constatăm că, sub pretextul „corectitudinii politice” sau al „discriminării pozitive”, suntem chemați să-i favorizăm pe unii în detrimentul nostru. Crăciunul nu jignește pe nimeni, indiferent de credința sau de necredința sa, marea sărbătoare aducând în casele oamenilor și în lumea întreagă bunătate, bucurie, daruri multe, îngăduință, iertare și, mai ales, încredere și speranță.

Mi s-ar părea strigător la cer ca cineva sau ceva să le dicteze musulmanilor, mozaicilor sau altora cum să-și numească ceremoniile, sărbătorile ori personalitățile (figurile) religioase și aș fi între cei dintâi gata să protesteze contra unor astfel de intenții sau măsuri. De aceea, mi se pare elementar să fie lăsat creștinismul în voia lui, cu toate rânduielile lui, cu sărbătorile lui, așa cum au fost ele botezate, cu mesajul său de pace și de demnitate. Crăciunul, dincolo de orice greutate și tristețe omenească, regenerează firea și înseamnă lumină.

Acad. Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române, apud Regal Literar