Meditaţie la Duminica a III-a după Paşti (a Mironosițelor – Marcu 15, 43-47; 16, 1-8) sau când vulcanul clocotitor de iubire din inima unei femei poate spulbera lespezile grele de pe mormintele pline de fricile chinuitoare ale oricăror împietrite certitudini
- „Când pornește să facă ceva o femeie cuprinsă de o iubire nebună, nici Brahma nu îndrăznește s-o oprească” Terențiu
43. Şi venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus.
44. Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult.45. Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul.
46. Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului.
47. Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus.
1. Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă.
Urmăriți Glasul.info și pe Google News2. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt.
3. Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?
4. Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare.
5. Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat.
6. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus.
7. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus.
8. Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.
Dacă în calendarul civil există o comemoare a femeii în data de 8 martie, sărbătorită la nivel internațional începând din anul 1975, calendarul nostru liturgic a închinat cea de-a treia Duminică după Sfintele Paști unei categorii aparte de femei, pe care le cunoaștem îndeobște sub denumirea de femei mironosițe sau mironofore, adică purtătoare de mir. Cine erau ele?
Acestea alcătuiau un grup restrâns de ucenițe care L-au urmat îndeaproape și în permanență pe Domnul Iisus pe parcursul întregii Sale activități pământești, inclusiv în momentele cutremurătoare ale pătimirilor, ale morții pe Cruce și ale îngropării, cu multă abnegație, loialitate, dârzenie și sacrificiu. Au fost tot timpul o prezență discretă, dar consistentă. Unele erau cunoscute ca fiind de moravuri foarte ușoare, altele fuseseră bolnave, unele erau rude apropiate cu Iisus, altele erau bogate. Evangheliștii le amintesc în treacăt. Cea mai cunoscută era desigur Maria Magdalena, care, mai înainte de întâlnirea crucială cu Mântuitorul Hristos când fusese izbăvită miraculos de cumplita posedare a nu mai puțin de șapte demoni, fusese o prostituată notorie. Nu este foarte clar dacă este una și aceeași persoană cu păcătoasa care I-a uns cu mir picioarele Domnului în casa fariseului Simon, cu puțin timp înainte de răstignire, și care fusese iertată pentru multele ei păcate pentru că nutrise o iubire cu adevărat mare și debordantă.
Apoi este amintită o oarecare Maria, nume foarte uzual în cultura onomastică iudaică, ca și la noi de altfel, cunoscută ca Maria lui Cleopa, mama lui Iacov, nu fratele evanghelistului Ioan, nici al apostolului Iacov reținut ca fiind al lui Alfeu, ci viitorul episcop al Ierusalimului, primul pe care îl menționează Sfânta Scriptură în demnitatea episcopală și care a sfârșit decapitat din ordinul regelui Irod Agrippa I. El este cel care a prezidat primul sinod apostolic din Ierusalim, unde s-a luat hotărârea deosebit de importantă de a-i primi în sânurile creștinismului pe toți păgânii convertiți, fără a mai fi nevoie ca aceștia să fie trecuți prin ritualul mozaic al circumciziunii, tot el fiind considerat și autorul primei Liturghii creștine, cunoscută sub denumirea de Liturghia Sfântului Iacov sau Iacob.
Acesta mai avea trei frați, Iuda, Iosi și Simon. De aceea, această Marie este întâlnită în sfintele evanghelii, fie ca Maria lui Cleopa, soțul, fie ca Maria, mama lui Iacov sau Iosi(Iosie). Avem de-a face cu una și aceeași Marie, care era printre altele verișoară primară cu Maica Domnului.Urmează apoi Salomeea. Aici critica biblică nu este foarte consonantă atunci când încearcă să ajungă la un consens. Unii cred că ar fi vorba de o fiică a dreptului Iosif, logodnicul Sfintei Fecioare, dintr-o căsătorie anterioară, deci o soră vitregă a Mântuitorului, alții cred că este vorba de soția lui Zevedeu, mama fraților apostoli Iacov și Ioan, care venise să-I ceară Domnului pentru fiii ei, cu puțin timp înainte de intrarea Sa în Ierusalim, locurile cele mai de cinste în slava viitoarei împărății. Oricum ar fi, nu are o atât de mare importanță care dintre ele făcea parte din grupul de mironosițe. Este foarte probabil ca să fie vorba despre amândouă.
Mai departe, sunt pomenite Suzana și Ioana, aceasta din urmă fiind soția unui anume Huza, un demnitar de rang înalt de la curtea regală a lui Irod. Cele două erau pesemne destul de avute, pentru că evanghelistul Luca ne spune că acestea le slujeau “din avutul lor” Mântuitorului și ucenicilor Lui(Luca 8, 3).
Marta și Maria pot fi socotite, de asemenea, în rândul femeilor mironosițe, întrucât în casa lor din Betania, Mântuitorul poposea adeseori și mai ales pentru faptul că Maria săvârșise aici ungerea cu mir a Domnului, prevestind astfel moartea și îngroparea Lui(Ioan 12, 3).
Este superfluu să amintim că alături de aceste ucenițe devotate se afla necontenit Maica Domnului, Fecioara Maria. Cum spuneam mai sus, fiecare din aceste femei avuseseră la un moment dat o experiență profund personală cu Domnul Hristos, care le transformase atât de radical, încât se hotărâseră să Îi închine fără preget, viața, timpul și o parte din avuție. Fuseseră iertate de multe și mari păcate, le fusese liniștită conștiința cumplit chinuită de remușcările provocate de ele, își primiseră o nesperată vindecare de suferințele unor boli îngrozitoare, li se recunoștea fără nici cea mai mică rezervă o demnitate umană egală cu a celorlalți ucenici. Cu unele dintre ele era în apropiate legături de rudenie. Maria lui Cleopa și Salomeea, Îi erau mătuși. Așa cum era și Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul. E bine de știu că Domnul Iisus era verișor secundar atât cu Ioan Botezătorul, cât și cu apostolii Iacov și Ioan, fiii lui Zevedeu.
Asta pentru a evita orice confuzie pe care o poate crea un termen sau altul din Sfânta Scriptură, atunci când se face vorbire de “rudele Domnului”, și care din ignoranță sau rea credință sunt greșit înțeleși. Așa se petrecuse și cu iudeii contemporani Mântuitorului care se întrebau cu multă nedumerire: “Nu este Acesta feciorul lui Iosif, teslarul? Oare nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii Lui Iacob, Simon, Iuda şi Iosi? Şi surorile lui nu sunt toate trei la noi?”(Marcu 6, 3). Și chiar așa era! Le scăpa însă un mic amănunt. Iosif mai fusese căsătorit înainte de a deveni custodele Fecioarei Maria. Avusese încă șapte copii, patru băieți și trei fete. Erau frații vitregi ai Domnului, pe care îi regăsim printre ucenicii apropiați sau printre femeile mironosițe Iar între el și Maica Domnului era o legătură de rudenie prin alianță. Fosta lui soție fusese fiica unui frate a lui Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, de unde putem deduce cu ușurință că Fecioara Maria era o mătușă prin alianță a lui Iosif.
Logodna lor nu era decât un simplu aranjament familial pentru a evita orice consecință nefastă a Legii mozaice asupra faptului că o fecioară tânără rămăsese însărcinată fără să fie căsătorită. Nu mai luăm în calcul că termenul άδελφός din originalul grecesc, care înseamnă frate, și care este folosit tot timpul când se referă la rudele Domnului, are atât în filologia aramaică, cât și în cea ebraică, un sens foarte larg, el însemnând atât frate de sânge, cât și rudă mai apropiată sau mai îndepărtată, inclusiv prieten.
Asta doar pentru a da un motiv viabil de reflecție, minților ispitite și înfierbântate prea ușor de ideile fantasmagorice, extravagante și tendențioase la modă, cum că Fecioara Maria, după ce L-a născut pe Iisus, ar mai fi avut și alți copii cu Iosif. Biblia oricât de captivantă și provocatoare ar fi, trebuie totuși citită și cu multă atenție filologică. Am aflat, așadar, cine erau aceste femei mironosițe. Ce făceau ele în mod special? Am văzut că unele ofereau din bogăția lor mijloacele necesare de subzistență Mântuitorului și celorlalți ucenici. Altele se ocupau, cu siguranță, mai îndeaproape de menajul acestora: gătit, spălat, curățenie. Cam tot ce presupunea un efort casnic specific femeii în cultura familiei iudaice. Numai că familia Domnului era destul de numeroasă. Mă refer în primul rând la familia spirituală. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că Iisus cu ucenicii se găseau mai mult pe drumuri. Asta însă nu excludea importanța unui ajutor în ceea ce privea în special mâncarea. Ne aducem aminte cu câtă sârguință, aproape exagerată, se punea Marta pe treabă, atunci când Îl avea oaspete pe Domnul Hristos.
Este limpede că rolul primordial al mironosițelor nu se limita doar la activități casnice, gospodărești. Altceva însemna prezența lor aproape de Iisus. Deveniseră și ele, la rându-le, una cu Apostolii. Nu numai că ascultau și învățau, dar credința lor puternică, bunătatea lor nemăsurată și iubirea lor fără seamăn față de acest minunat Învățător, era cea mai frumoasă și edificatoare lecție de propovăduire pe care o puteau împărtăși mulțimilor care Îl urmau pe Iisus.
Dar nici măcar prin asta nu își vor înveșnici memoria peste veacuri. Dar oare prin ce altceva anume? Prin modelul unic de credință, de curaj și de iubire față de Mântuitorul Iisus Hristos. Domnul fusese dat jos de pe Cruce imediat după ce murise, de către Iosif din Arimateea și de Nicodim, doi farisei bogați și cu mare trecere, care Îl simpatizau în ascuns pe Iisus, devenindu-I chiar ucenici. Iosif, unul din sinedriștii de vază ai iudeilor, îndrăznește să meargă la Pilat ca să-I ceară trupul mort deja, încât acesta se miră că murise atât de repede. Împreună cu Nicodim, care adusese o sută de litre de amestec de smirnă și aloe, cum ne relatează evanghelistul Ioan, ung trupul Domnului, Îl înfășoară într-un giulgiu cu miresme și Îl așează într-un mormânt nou, săpat în stâncă, care se afla într-o grădină, aproape de locul unde fusese răstignit(Ioan 19, 38-40).
E bine de știut că la vechii evrei, ritualul înmormântării presupunea obligația de a unge trupul defunctului cu acest amestec de mirodenii nu numai din rațiuni religioase, ci în primul rând din rațiuni de igienă. Clima orientală fiind foarte ridicată și mormintele fiind ca niște mici peșteri săpate în stâncă, cadavrul trebuia supus unui foarte lent proces de descompunere, prin ungerea cu acest amestec special și prin strânsa sa înfășurare cu o pânză de in, sub forma unor fâșii lungi, această putrezire fiind aproape stopată, pentru că organismul se mumifica mai degrabă prin pietrificare amestecului cu care fusese uns și a giulgiului cu care fusese strâns legat.
Știm de la evenimentul învierii lui Lazăr, prietenul Său, că nici măcar această metodă nu putea să ducă la îndepărtarea definitivă a mirosului greu, generat de procesul inevitabil al descompunerii. Mântuitorul nu face nici El excepție de la acest ritual de îmbălsămare. Încă un argument indenegabil că moartea Lui fusese una cât se poate de reală și nu una aparentă. Cert este că îngroparea se făcuse în mare pripă. Se apropia doar Paștele mozaic și urma celui mai dezagreabil și nepoftit oaspete trebuia ștearsă definitiv, pentru a putea fi sărbătorit cușer! Nimeni din apropiații Domnului nu avuseseră curajul să Îl petreacă până la groapă, în afară de acești doi ucenici de taină ai Mântuitorului, Iosif și Nicodim. Și mai era cineva care privea din depărtare la locul unde era așezat Iisus: Maria Magdalena, împreună cu Maria, mama lui Iosi, de care vă pomeneam mai sus(Marcu 15, 47). Să nu îl uităm totuși pe Apostolul și Evanghelistul Ioan, care este singurul dintre toți ucenicii Domnului, rămas alături de Iisus de la începutul înfricoșătoarelor Pătimiri, pentru că era cunoscut unuia din cei doi arhierei, și până în clipa morții de pe Cruce. Atât! În rest toți ceilalți se prăbușiseră secerați de spaimă, tristețe, deznădejde și dezamăgire. Duminică dis-de-dimineață atmosfera era neschimbată. Ucenicii stăteau ascunși de frica iudeilor. Femeile mironosițe în schimb dau dovadă de un curaj nebun și pleacă la mormânt. Știau una și bună: bunul lor Învățător și Domnul lor prea iubit, nu apucase să fie la fel de bine îmbălsămat, așa cum era obiceiul la iudei, din cauza grabei cu care fusese îngropat. Și mai era ceva. Periodic, femeile din familia defunctului în special, veneau o perioadă la mormânt pentru a unge trupul mortului, în fapt se turna peste cadavrul așezat în partea dreaptă a spațiului mortuar, o cantitate anume de untdelemn amestecat cu o seamă de mirodenii. Perpetuarea peste veacuri a acestui ritual se reflectă la noi în tămâierea și aprinderea de candele la mormintele celor dragi ai noștri, ritual înfăptuit în general tot de femeile din familia celui răposat.
Nu putem ști exact ce era în sufletele celorlalți ucenici, dar putem bănui. Ei bine, nu aceleași sentimente trăiau aceste femei minunate. La răsăritul soarelui, luând cu ele miresmele cumpărate în cursul zilei de sâmbătă, cum ne spune evanghelistul Marcu(Marcu 16, 1), se îndreaptă spre mormântul Domnului. Nu le speria nici semi-întunericul revărsatului de zori, nici garda romană pusă de pază la ușa mormântului de bătrânii și arhierei iudeilor în disperare de cauză, nici măcar gândul că trebuie să stea față în față cu un mort. Participiul perfect pasiv însoțit de articolul hotărât, și anume cel răstignit, pe care îl folosește îngerul în dialogul cu mironosițele după ce intră în groapă, chiar dacă într-o construcție interogativă la Marcu, dar afirmativă la Matei “nu vă temeți, că știu că pe Iisus cel răstignit Îl căutați”(Matei 28, 5), ne indică limpede că nici mironosițele nu credeau în Înviere. Este extraordinar de importantă această prezentare neromanțată, simplă, sinceră și la obiect de către evangheliști a firului evenimentelor premergătoare Învierii și a tuturor sentimentelor cu care acestea au fost învăluite de martorii lor, deoarece acest lucru va constitui indirect cel mai mare argument al veridicității ei. Deși nimeni nu a crezut, totuși ea s-a petrecut! Nu este nimic cosmetizat sau idealizat. Evangheliștii prezintă o realitate brută, pentru ca evenimentul crucial al Învierii să poată fi cât mai credibil pentru cei care vor fi puși în situația de a fi martorii lui.
Deși nici ele nu credeau că Domnul ar fi putut învia, mironosițele merg totuși la mormânt. Le mistuia un singur gând: “Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului”(Marcu 16, 3). Maria Magdalena văzuse vineri seara locul unde Îl așezaseră pe Iisus și cu siguranță observase și cât de mare era piatra pusă ca pecete la intrare. Deci plecarea lor nu are nici o logică. Dar poate avea iubirea vreo logică? Pentru că ele sunt împinse doar de vulcanul unui iubiri irepresibile. În logica omenească nimic și nimeni nu le îndreptățea să se ducă la mormânt. Și totuși o fac. Pentru că erau sfâșiate de dorul după Domnul, Învățătorul și Mântuitorul lor. Când iubești și prețuiești mult pe cineva, găsești timpul necesar și curajul firesc de a înfrunta dificultăți și obstacole pentru a ajunge la persoana iubită sau prețuită, chiar dacă ea este plecată temporar sau pentru totdeauna! În dimineața Învierii lui Iisus Hristos, femeile mironosițe au fost cele mai curajoase ființe umane dintre toți oamenii care L-au cunoascut pe Iisus.
Din fața iubirii unei femei este indicat să te dai puțin la o parte dacă nu ești pregătit să o trăiești. Contrar tuturor evidențelor, certitudinilor, argumentelor, raționamentelor, iubirea femeii crede nebunește până la ultima picătură de vlagă și luciditate în ținta iubirii ei. Și chiar dincolo de ele! Pentru că rațiunea femeii, este iubire ei(Schiller, Fecioara din Orléans) sau iubirea este însăși rațiunea de a fi a femeii(Byron). De această nemăsurată iubire adânc rănită erau cuprinse fără scăpare aceste suflete neprihănite. Poate tocmai de aceea, primele cuvinte adresate de Mântuitorul când le întâlnește înfricoșate, uimite și temătore, pe cărările rătăcite ale grădinii, după ce vorbiseră cu îngerul, sunt “Bucurați-vă”(Matei 28, 9), pentru că femeia atunci când își pierde obiectul iubirii este profund întristată și decepționată. Și plânge nemângâiată, așa cum plângea Maria Magdalena lângă mormântul gol(Ioan 20, 11).
Nu același lucru se întâmplă cu bărbatul, care după ce și-a văzut năruit visul oricărei iubiri, disperă și recurge la gesturi de multe ori iraționale, agresive sau sinucigașe. Caută argumente logice care să susțină teoria acestui eșec, așa cum a căutat Toma proba tactilă pentru a ieși din dilema credinței în Înviere. De aceea, primele cuvinte care le sunt adresate de Iisus apostolilor după Înviere, atunci când intră prin ușile încuiate, sunt “Pace vouă”(Ioan 20, 19). Sufletele tulburate, inimile disperate și mințile rătăcite ale bărbaților care și-au pierdut iubirile au nevoie de multă pace!
Dacă toate femeile care iubesc sunt niște îngeri, așa cum este de părere Balzac în Iluzii pierdute, înțelegem mai ușor de ce s-au înțeles atât de bine femeile mironosițe cu îngerul care coborâse tocmai pentru a le prăvăli piatra de pe ușa mormântului și inimii lor. Când ai impresia că nimeni nu te mai poate ajuta în momemtele cheie ale vieții, mai există totuși un înger al lui Dumnezeu care se va înfățișa și va coborî tămăduitor în mormântul temerilor, neliniștilor, oboselilor, obsesiilor, suferințelor și disperărilor tale, mutând din loc piatra grea a neîncrederii și dezarmării întunecoase, și lăsând să se întrevadă raza de lumină a speranței înviate sub chipul străveziu al curajului de a merge până la capăt, cu orice riscuri, așa cum au mers femeile mironosițe la mormânt și dincolo de el, până L-au întâlnit pe Domnul Însuși.
Cam asta ar fi icoana unui adevărat ucenic al Domnului: curaj, perseverență, fidelitate, credință mărturisitoare și iubire sacrificială, calități de care în dimineața Învierii au dat dovadă cu prisosință, nu apostolii bărbați, ci femeile mironosițe. Să nu care cumva să uităm că prima care Îl vede pe Domnul înviat și cu care Acesta schimbă cele dintâi cuvinte, este Maria Magdalena. Care, de altfel, va fi și prima care le va vesti apoi timoraților apostolic, Învierea. De aceea Sfântul Ioan Gură de Aur a numit-o pe aceasta “Apostolul Apostolilor”, nu numai pentru faptul că a fost prima martoră a Învierii, ci mai ales pentru că ea și-a asumat prin delegație îngerească rolul de prim apostol, adică acela sol, vestitor, trimis să aducă celorlați la cunoștință faptul extraordinar și incredibil al întâlnirii cu Iisus cel înviat. Pentru că în definitiv acesta este înțelesul cuvântului apostol în limba lui Socrate: vestitor, trimis, solitor, mijlocitor. Deci Maria Magdalena, din vestitoarea posedată a voluptăților depravate se transformă uluitor în ucenica cuminte și solitoarea curajoasă a lucrurilor lui Dumnezeu! Poate fi ceva mai sublim și mai dătător de speranță?
Cineva remarca că femeile și copiii nu I-au făcut niciodată rău Mântuitorului Hristos. Așa este! Sfânta Scriptură nu ne pomenește niciunde despre astfel de lucruri. Cum ai putea să Îi faci vreodată rău unui om atât de bun, care nu îți vrea decât binele? Candoare copiilor și sensibilitatea femeilor nu puteau concepe o astfel de anomalie terifiantă. Drept pentru care Domnul i-a primit și iubit cu cea mai mare căldură părintească.
Femeile mironosițe simbolizează icoana tuturor femeilor credincioase, mai ales pe cea a mamelor creștine, care dis-de-dimineață, la revărsatul zorilor, merg la icoana Mântuitorului Iisus Hristos și-I cer ajutor să prăvălească atâtea “pietre grele ale vieții” de pe inima și sufletul lor. Adică, ele reprezintă pe toate femeile care cer ajutor lui Hristos pentru a putea crește copiii în credință, pentru a fi soții credincioase în familie și femei evlavioase în Biserică, pentru a fi purtătoare de valori ale credinței, deoarece aromatele de mare preț pe care femeile credincioase le aduc lui Hristos sunt darurile sau valorile credinței în Hristos, bogăția spiritualității sau a legăturii omului cu Dumnezeu, adică darurile Duhului Sfânt primite de oamenii credincioși ca arvună a bunătăților veșnice din Împărăția Preasfintei Treimi.
Așadar, ca femei credincioase, femeile mironosițe reprezintă profetic, în același timp, pe mamele și fetele din familii, maicile și surorile din mănăstiri. Însă ele întruchipează și mulțimea de femei credincioase care veghează la căpătâiul bolnavilor în spitale, mulțimea profesoarelor de religie, mulțimea asistentelor medicale sau asistentelor sociale, mulțimea de femei care lucrează în instituții de educație și cultură și în multe alte domenii de activitate, purtând în sufletul lor și iradiind în jur lumina credinței și bucuria Învierii lui Hristos, ca speranță a vieții în comuniune cu Dumnezeu și cu oamenii.Privit din acest unghi, termenul de mironosiță este exorcizat de nuanța peiorativă care i s-a atribuit de-a lungul timpului și care i se atribuie și astăzi, nu total pe nedrept din păcate, deoarece evlavia multor credincioase este deseori numai o tristă mască sub care este bine camuflat chipul hidos al ipocriziei, al invidiei, al fanatismului, al formalismului, al bigotismului, al ranchiunii, al bârfei, al geloziei, al perfidiei, al depravării și a altor deformări sufletești. De aici disprețuitorul și persiflantul “ești o mironosiță” sau “te comporți ca o mironosiță”, adică una ești la vedere și alta în ascuns sau “minte scurtă, haine lungi” cum ar spune nemuritorul Eminescu. Din fericire aceste false întruchipări nu sunt foarte frecvente, pentru că “evlavia este o virtute de femeie pe care numai femeile o pot transmite” (Balzac, Femeia la treizeci de ani).
Obsesivului Cherchez la femme! (Căutați femeia!), pus de scriitorul Alexandre Dumas-tatăl în gura locotenentului Sartine în romanul Mohicanii Parisului, prin care dorea să spună că, pentru orice mister, pentru orice afacere sau crimă greu de dezlegat, cheia era… o femeie, expresie care își trage seva existenței din dictonul vechi de când lumea al scriitorului latin Juvenal, “nulla fere causa est in qua non femina litem moverit” (nu există litigiu a cărui cauză să nu fie o femeie), Biserica îi opune în cea de-a treia Duminică pascală, chipul plin de blândețe, curaj, înțelepciune, bunătate, răbdare, bucurie, credință, sacrificiu și iubire al femeilor purtătoare de mirul tămăduirii trupești, alinării sufletești și sfințeniei mântuitoare.
Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApppentru a primi postările noastre și acolo.
Romania 1989 - de la revolta populara la lovitura de Stat
By: Corvin Lupu
Oranki amintiri din captivitate
By: Dimitrie Bejan
Tratatul cu Ucraina. Istoria unei trădări naționale
By: Tiberiu Tudor
Mihai Eminescu despre Unitatea Românilor
By: Gică Manole
