ANUL CENTENAR OGORANU. „Puţini, foarte puţini ne vor înţelege, ne vor iubi şi vor relua lupta noastră pierdută, ca să meargă spre biruinţă”

La o sută de ani de la nașterea sa, cu câteva excepții notabile (dar prea puține), în România, presa, istoricii, universităţile, institutele de cercetare a trecutului recent și celelalte instituţii publice au tăcut. Este rezultatul unui deceniu de teroare culturală exercitată de un anumit institut invocând fără temei Legea 217/2015 și OUG31/2002. Dacă nu l-au lăsat în Decembrie 1989 să se adreseze românilor la Televiziune, dacă în timpul vieții au continuat să-l urmărească și să-l izoleze de societatea românească, iată că și după moarte românii sunt ținuți departe de cunoașterea excepționalului său destin.

De zece ani încoace, trăim simptomele totalitarismului, iar autocenzura se instituie, perfid, asupra conştiinţelor. Este o nouă robie, de astă dată însă cu lanţul poleit democratic, încolăcindu-se pe grumazul sufletului românilor.

Ion Gavrilă a prevăzut asta chiar imediat după Revoluția confiscată din Decembrie 1989, atunci când își scria memoriile: “Puţini, foarte puţini ne vor înţelege…” Dar el ştia că aceşti puţini vor fi aluatul ce va dospi frământătura de mâine a unei posibile renaşteri naţionale. “Pentru fraţii aceştia, puţini, am scris aceste rânduri…”  (F.D.)

__________________________

,,Va fi altfel în viitor? Într-un viitor apropiat nici într-un caz. Am povestit despre lupta şi jertfa unor tineri de acum 50 de ani, dintr-un colţ de ţarã: Ţara Fãgãraşului. Vor fi înţeleşi de cei din ziua de azi? Asemenea iluzii nu-mi fac. Pentru majoritatea contemporanilor, acestea sunt probleme care nu intereseazã. O ştiam de mult. O ştiau şi cei care au murit luptînd. Acei ce au murit cu cei ce mai trãim îngenunchem în faţa veşnicei Românii, rugîndu-ne: Mamã ţarã, iartã-ne cã am cutezat sã luptãm şi sã murim pentru tine. Puţini, foarte puţini ne vor înţelege, ne vor iubi şi vor relua lupta noastrã pierdutã, ca sã meargã spre biruinţã.

Pentru fraţii aceştia puţini am scris aceste rânduri.”

Ion Gavrilă Ogoranu