La 25 Ianuarie 1914, în niște vremuri tulburi, în preajma declanșării Primului Război Mondial, în lumea culturală a Transilvaniei se ducea un altfel de război, cu altfel de arme, dar la fel de determinant în lupta pentru identitatea națională și pentru drepturile identitare și culturale ale românilor și maghiarilor din Ardeal.
Două personalități ale culturii române și maghiare, Ady Endre și Octavian Goga, duceau steagul de luptă în domeniul cultural și identitar pentru națiunile lor. Octavian Goga a îmbrățișat și o carieră politică, hotărât să scape de postura de “ienicer al unei civilizații străine”, așa cum considera el la acel moment condiția identitară a românilor transilvăneni.
Din această paradoxală prietenie dintre cei doi, s-au născut mai multe dezbateri pe teme identitare și sociale, făcute mai mult sau mai puțin publice. La 25 Ianuarie 1914, poetul maghiar Ady Endre publică în ziarul VILAG (Națiunea) o scrisoare către poetul român Octavian Goga, intitulată “Maghiar și român”
“Maghiar si Român
Ungurul se adreseazã românului, pajistea – câmpiei, dar patriotul – patriotului, omul – omului si poetul – poetului, stimate prieten, Octavian Goga. Soarele e rosu în aceste zile de iarnã si cele mai fierbinti si cinstite suflete maghiare sunt în doliu.
Acum îmi strunesc si eu cobza, asa cum ai fãcut si tu pentru poporul tãu, dar nu plâng, ci rostesc cu voce tare preziceri, iar când mã plictisesc, îmi ies pe gurã blesteme. Vei fi prezent si tu la marele angajament sau te vei retrage în acel sãtuc din Ardeal, unde bunicul tãu a vãzut soare si mai rosu decât cel de acum? Sau ai pornit cu sufletul împãcat, împreunã cu tovarãsii tãi, pentru a pune la cale un complot împotriva poporului tãu si al meu?
Lãuta si sabia sunt potrivite atât pentru poet, cât si pentru împãrat, ceea ce mie îmi place si si fac, adicã trãiesc, cânt si lupt, dar mã pot eu gândi cã un poet poate trãi printre fãcãtorii de rele? Asta au fãcut si încã o mai pot face papii, patriarhii, împãratii si regii, Machiavelii si mercenarii. Un poet poate ucide, dacã iubeste, dar nu se poate înhãita cu ucigasii iar, dacã, acela care este poet si este strãlucitor nu trãieste în castele fãcute din baloane de sãpun, nici mãcar din dragoste pentru neamul sãu el nu poate ucigasul nãimit pentru uciderea altui neam.
Nu este posibila ca tu, Octavian Goga, sã te fi gândit la urmãtorul lucru: iatã, maghiarii sunt pe cale de disparitie, putem acum sã le întindem o capcanã. Este imposibil ca tu, cel ridicat si ales din popor, sã-ti lasi sufletul condus dupã principiile beduinilor sãlbatici si barbari. Este imposibil ca tu, cu siretenie de sacal, cu ascutimea mintii unor politicieni prefãcuti, sã-ti trãdezi neamul.
Te-ai uitat împrejur, ai fost oare uluit odinioarã, în separeul din cafeneaua Klotilda, acolo unde, cu pieptul scos în fata lumii si cu gândul numai la câstigul de mâine, acela al viitoarelor ridicãri necontrolabile la luptã au cuvântat unii oameni, mãrunti, mici la suflet, speculanti.
Nu existã nici o explicatie pentru faptul cã voi, acum, faceti aceeasi gresealã pe care au fãcut-o strãmosii vostri. Voi, urmasii instigatorilor ucigasi, vã aliati din nou, desigur cu sprijinul Vienei, ca sã defãimati radicalismul maghiar, democratia si lupta pentru independentã.
Ati exclus oamenii, oamenii nostri, iar ceea ce urmeazã este cã „în oras rãmâne doar pustietate, iar din cauza acestei pustietãti poarta se va prãbusi”. V-ati grãbit si, ori v-ati gândit, ori, din dorinta tovarãsilor tãi, nu ati vrut sã vã gânditi cã, aici, de mai mult de un deceniu, a fost pornitã o revolutie de cãtre o grupare, pentru neamul vostru si pentru întreaga Ungarie. Aceastã micã grupare a crescut si a deranjat cele mai sonore nume ale istoriei maghiare.
Eu nu reusesc sã stiu si, dacã se poate, nici nu vreau sã pot vorbi despre cei cu care negociati voi, sau, poate, nici nu ati negociat. Duceti tratative cu cineva care, acum trãieste o viata de tip Csák Máté, a vechilor domni ardeleni, care vânau orice fel de robi, asa cum acum se vâneazã vulpile, cu cineva al cãrui sistem nervos pare a fi vechi de o mie de ani si care dovedeste o comicã degenerare.
Nu mã intereseazã (dar pe tine?) cã din Viena se pune la cale, pentru partea de est, cel putin pentru 20 de ani o stare de asediu si de aceea e nevoie în tara Sfântului Stefan de mai putinã libertate decât în Coreea. Stiu doar atât, cã ne doare, cã sângerãm si de aceea suferã nu numai fratii tãi români din Ungaria, dar si cei din România. Meritã ca pentru o himerã îndepãrtatã sã vã expuneti poporul si democratia unei puteri dintre cele mai josnice si brutale?
Se spune cã, pe minunatul Maniu, pe care, din pãcate, nu-l cunosc personal, îl salutai mai deunãzi în felul urmãtor: „Ei, prietene, vindem bãtaia de joc a tãranului?”
Tãranul, atât cel maghiar cât si cel român, nu a asteptat politica tovarãsilor tãi: el moare înainte de a se naste sau creste cu ochi muribunzi si apoi emigreazã. El este îndemnat de cei cu care (din cine stie ce motiv) vã asociati doar spre ceea ce este robie, ceea ce este inuman, chinuitor, fatal.
Nu stiu, nu vreau sã cred, stimate prietene, Octavian Goga, cã nu vei întelege vorbele mele, tu, cel care stii cã iubesc orice popor si nu pot urî decât josnicia. Iatã ce spune profetul Isaia: „Pãmântul se stricã întru-totul, se distruge si totul se afundã”. Cu sigurantã cã tu îti apleci acum fruntea ta de patriot la fel de mâhnit ca mine si ti-ar place ca nu tu sã fii cel care rezolvã problemele, deoarece aceasta nu este treabã de poet.
Crede-mã cã tin la tine, tin la poporul tãu minunat si sensibil ca la al meu si, dã-mi voie sã mai scriu ceva aici. Pe Iancu, acest tribun strãlucit, poetic, fierbinte, l-a înnebunit, spre sfârsitul vietii sale, esecul, crunta deziluzie. Aveti grijã: sã nu cumva sã faceti întelegere acum cu cineva care nu s-a entuziasmat niciodatã si care, dupã legea psihopatiei, nu mai poate avea niciodatã deziluzii si, mai ales, nu mai poate înnebuni.”
Ziarul budapestan (Budapesta) VILAG (Națiunea), 25 Ianuarie 1914