Trec anii… degeaba

 Trec anii plini de evenimente care sunt lăsate neobservate de către opinia publică. Aşa cum la începutul secolului al XIX-lea i se părea lui Mumuleanu că lumea de deasupra din vremea sa trăieşte în cele mai urâte păcate, în lene, în trufie, în lipsa de orice simţ pentru solidaritatea socială şi de evlavie faţă de Dumnezeu, la fel se poate vorbi şi astăzi.  Sunt oameni, spune el, „porniţi spre desfătări”, nebuni de lux umblând „prin noaptea poftelor”. Căsătoriile se fac pe bani azi, mamele nici catehismul nu-l ştiu. Copiii încap pe „mâinile doicelor şi al slugilor”. În loc să fi învăţat acasă „catehismul, geografia şi istoria sfântă”, ei văd că părinţii lor îşi pierd vremea cu „plimbări şi conversaţii”, „defăimări şi bârfeli zadarnice”. Cărţile se joacă cu patimă. Moştenirile au ajuns pentru tineri „arme cu care să se omoare pe sine şi să rănească patria şi neamul lor”. Şcolile dau, şi ele, numai „arme de născociri cu care să rănim şi să ne rănim”, fiindcă învăţătura lor e „fără morală”. Limbile străine se studiază numai ca să zică „Hello”, „Ceao”, iar nu ca să-i înţeleagă pe autorii şi poeţii culturilor naţionale. S-a ajuns în aşa hal ticălos, încât „să ne fie ruşine a numi români”, ceea ce la nici un neam de pe lume nu se mai vede. Toate vin din pierderea „mândriei naţionale şi râvnei de patriotism”. Mântuirea nu mai poate veni decât numai de la învierea lor.[1]  “Discuția despre drepturi nu are sens decât între egali; în condițiile de inegalitate domnesc legile puterii, dreptul celui mai tare. Și tocmai astfel de «legi» guvernează și relațiile dintre state încă de la începuturile existenței lor, pentru că între popoare și state s-au creat, încă în perioada formării lor, inegalități din punctul de vedere al teritoriului, populației, resurselor naturale, dezvoltării materiale și spirituale.”^[2]

      Aşa se întâmplă ca acolo unde domneşte demagogia orice carne cu ochi poate deveni un om mare, pentru că nu se cere nimic de la el. Trecând orice măsură, fiecine se crede a avea destulă talie şi destulă barbă ca să ia locul celulilalt. Oricât s-ar duşmăni nulităţile şi cumularzii între sine sunt însă totdeauna uniţi contra învingerii meritului. S-au inventat tehnici şi mijloace speciale de poleiere a mediocrităţii, aşa încât, lichelele pot semna cu parafă, sperjurii umblă îmbrăcaţi în robe, iar fariseii poartă adesea mitre lăsate pe ceafă, să nu-i orbească diademele strălucitoare.[3]

    Dinicu Golescu, scriitor din secolul XIX, caută în zadar la noi „preoţi vrednici de preoţie”, cum sunt prin ţările pe care le-a străbătut. Călugărimea face parte şi ea din acei ce trăiesc „numai din spinarea românului”, şi el descrie cu mânie şi pe „acei ce se îmbracă în negru şi se numesc călugări” şi nici măcar „nu se închid în mânăstire”, ci răscolesc lumea, „hrănindu-se din sudoarea fratelui, care are nevastă şi copii şi plăteşte multe biruri”.[4]

Ioan Cioabă, 26 august 2014

______________________________________________________________________

[1] Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, Ed.Minerva, Buc. 1983, p.87-89 [2] Corneliu Bogdan, Eugen Preda, Sfere de influență, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, pag. 16-17 [3] Cornel C. Ciomâzgă, Lucrarea, Ed. Ziua, Buc. 2004, p.83-84 [4] Nicolae Iorga, op.cit., p. 96-97