Site icon Glasul.info

De ce suntem nefericiți

paulcatalin.substack.com

Cei care administrau căminele din Voluntari, la care se mai adaugă și altele descoperite pe tot cuprinsul patriei, unde bătrânii sunt chinuiți și tratați inuman, nu sunt oameni răi, sau nu au fost de la început nepăsători la suferința celor neajutorați. Nu mă interesează o discuție politică, nici cât de extinse sunt azilele groazei în multe locuri din țară, nici cum folosește presa imaginile cu impact emoțional ca să elimine din competiție actori politici importanți ca să facă loc altora.

Toate acestea sunt reale, dar eu aici vreau să înțeleg un comportament și să văd în ce măsură poate fi îmbunătățit.  Acțiunea noastră în lume depinde de mulți factori, ajungem să nu ne mai pese de ceilalți, peste sufletul bun al fiecăruia se depune o crustă, care nu mai lasă să se vadă și să acționeze binele, ci interesele de moment, ghidate de patimi, de poftele pe care lumea se trezește și ni le strecoară în suflet.

Suntem nefericiți pentru că ne căutăm obsesiv fericirea, împlinirea propriului eu, pe care îl limităm la nevoile și poftele noastre. Niciodată nu vom fi pe deplin mulțumiți cu ceea ce avem, primim, putem strânge din jur. Oricât de mult am acumula vom simți că ceva ne lipsește, pentru că nevoia de împlinire va fi mai mult decât toate cele pe care le putem strânge.

Ce putem face? Să căutăm binele pentru aproapele nostru. Cum spunea părintele Steinhardt, „dăruind vei dobândi”. Plinătatea existenței noastre se găsește în golirea de sine, în acțiunea spre bine care se revarsă în afară, către aproapele nostru. Ceea ce îndrept către sinele propriu într-un stil egoist, mă îndepărtează de viață. Și totuși, asta sunt mereu tentat să fac.

Omul este făcut să nu fie singur, de aceea activitatea lui trebuie să se îndrepte către cei care îi sunt aproape. Principala poruncă a lui Hristos este să iubim, să-l iubim pe cel care ne este aproape, ca și pe vrăjmaș, să facem binele și să iertăm răul care ni se face. 

Nouă comuniunea cu cei de lângă noi ni se pare că este o alegere printre altele, un stil de viață pe care îl putem adopta, pentru că este mai plăcut, are niște avantaje psihologice, ne dă o stare de bine. La fel cum am și momente rezervate mie însumi, în care nu îmi mai pasă de nimeni și de nimic, mă concentrez pe propria persoană. dar nu așa este viața creștinilor. Sfântul Siluan Athonitul spunea că  fratele meu este viața mea.

Ideea de a face bine celor din jurul nostru este veche, și nici când nu a fost demodată. Chiar dacă trăim într-o eră seculară, în care creștinismul nu mai înseamnă prea mult, păstrăm totuși rezidual această idee. Este din fondul creștin care s-a laicizat, la fel ca drepturile omului și grija pentru cei sărmani și neajutorați, idei a căror importanță o recunoaștem, ne străduim uneori să le punem în practică, dar nu mai știm de unde le avem.

 A devenit însă foarte greu spre imposibil să mai trăim cu imboldul de a face bine aproapelui nostru, în afara unor momente în care mai mult dorim decât reușim să facem asta. Fiecare suntem locuiți de propriile nevroze, trăim într-o lume care ne stimulează la maxim nevoile, ne grăbim să ni le satisfacem, niciodată nu reușim pe deplin, și de aceea niciodată nu mai aveam resurse disponibile pentru ceilalți. Iar ceilalți sunt și ei, asemenea nouă, existențe egoiste, centrate pe sinele propriu, de fapt pe satisfacerea unor pofte care, în mare parte, sunt induse prin tehnici de marketing. 

Poate avem în mod genuin intenția de a-i sluji pe ceilalți, de a căuta să le facem bine, dar descoperim numai existențe egoiste, închise în sine, asemenea nouă, care vor doar să profite, să folosească oamenii ca mijloace de a-și împlini poftele. Sunt dezamăgit de cei pe care vreau să-i ajut. Intenția mea bună se lovește de intenția perfidă a aproapelui pe care vreau să-l ajut, și ajung ca să am în locul comuniunii pe care vreau s-o creez prin ajutorul pe care-l ofer, o prăpastie de netrecut care se pune între mine și aproapele meu.. 

Societatea occidentală dezvoltă un respect rece și legi care să limiteze posibilitatea exploatării barbare a omului de către om.

Adesea când alegem să îi ajutăm pe cei de lângă noi o facem tot în scopuri egoiste. Vrem să fim plăcuți de ei, sau să primim ceva echivalent în schimb, sau să evităm neplăcerile pe care inacțiunea noastră ni le-ar provoca. Facem binele preventiv pentru că știm că altfel am avea de suportat consecințe neplăcute.

Am văzut mulți oameni care simt o stare de bine, de împlinire sufletească atunci când pot să îi ajute pe cei mai săraci și năpăstuiți semeni ai noștri. Persoanele care ajută copiii ai străzii sau bătrânii din azile sau bolnavii gravi în spitale ajung să aibă un optimism și o poftă de viață pe care numai facerea dezinteresată a binelui le pot oferi. Asta ne arată că omul este o ființă care are în structura lui intimă dorința de a face bine, că asta îi aduce împlinire și conștiința (…).

Numai că lumea aceasta a noastră este căzută în păcat, și nu există ceva bun care să nu poată fi pervertit. Există un bine aparent care vine doar să acopere un rău destul de consistent. Într-o lume secularizată există oameni care fac acțiuni morale, umanitare sau măcar dau declarații despre binele pe care doresc să îl facă.  Numai că adesea oamenii care fac asemenea acțiuni bune ascund existențe sărace, consum de droguri, depresii și tot felul de patimi. Sunt persoane care afișează binele, pentru că așa este dezirabil, dar care de fapt ascund o existență în totală dezordine. (…) – integral pe https://paulcatalin.substack.com/.

Paul Cătălin Curcă

Exit mobile version