Istoria altfel

          Dacă ar exista o compatibilitate între teorie şi practică s-ar putea evita astfel o decădere morală care ia naştere din studiul exacerbat, iar în ce priveşte bigotismul şi acesta poate fi suprimat căci practica nu i-ar mai da posibilitatea de a depăşi limitele discernământului fiind în conformitate cu teoria şi astfel decăderea s-ar compromite neputând evita practica. O astfel de conexiune între teorie şi practică poate fi observată şi în mediul istoriei, acolo unde nici măcar formarea şi decăderea morală nu poate fi exclusă. Deşi sunt departe de a face aprecieri verbale cu privire la contribuţia pe care o are cineva în crearea istoriei, totuşi din puţinele mele cunoştinţe, ţin să fac câteva precizări având ca exemplu un promotor contemporan, un mare istoric, şi anume Vasile Pârvan. Istoricii, spunea el, sunt mult mai numeroşi decât o sută: „…întâi şi întâi nu-s doar istorici toţi studenţii în istorie, precum îs filosofi cei în filozofie şi filologi cei în filologie. Calitatea de istoric e iarăşi cu toate acestea mult mai greu de căpătat. Nu pentru că cineva a scos o carte de istorie, e istoric…”[1]

            După părerea mea ca să fii mare istoric trebuie nu numai să ai implicaţii culturale în domeniu, ci să încerci să descoperi unde, unele evenimente incerte au fost pentru multe generaţii inopinate, dar totuşi de multe ori sumar, ţinând seama de slaba reputaţie şi de insuficienta dotare tehnologică specifică acelor vremuri. Mai mult decât atât istoricul se naşte acolo unde există istorie; pentru a putea să evite întocmirea de compendii plictisitoare de o valoare informaţională cel mult egală cu documentele în cauză. Adunător de izvoare e acela ce tipăreşte „materiale” pentru viitorul istoric, fie chiar şi fără să le adune el „ab origine”, zicea acelaşi Vasile Pârvan. „El e de obicei un om ale cărui aptitudini istorice sau pur şi simplu sintetice, sunt reduse aşa că în lipsă de o operă, pe care nu ar da-o sau de ar da-o ar face-o proastă mai bine să culeagă materiale. De atâta poate fi bun.”[2]

     În fine, o ultimă condiţie pe care mi-o atribui este ca cel ce se pretinde istoric măcar să aibă competenţa necesară întocmirii altor documente cu evenimente specifice perioadei în care el activează pentru a da posibilitatea urmaşilor să folosească ca bază informaţională indispensabilă, una din lucrările sale. De asemenea Vasile Pârvan spunea că „e mult mai nobil să te ocupi cu problemele filosofice decât să te apuci, de pildă ca urmaş recunoscător cercetând viaţa unuia din oamenii mari ai ţării sale, să scrii o cărticică, după puterile tale arătându-le meritele şi greşelile şi slăvindu-le memoria pentru binele ce l-au făcut, iar de greşeli iertându-i ca fiind tu însuţi muritor” cu tot dispreţul – accentuează el – vom zice că nu dragostea pentru înaltele probleme ale cugetării omeneşti atrage droaia de studenţi la filozofie, ci lenea.[3]

    Interesant această idee însă nu pe deplin autentică. Evident că cei ce au spus că „istoria este un cimitir de date”, (ideea aparţine unui coleg de facultate), sau că istoricii sunt „pigmeii” care se ocupă cu „ştersul colbului de pe cronice bătrâne”, nu sunt altceva decât diletanţi în ale istoriei sau mai degrabă nu sunt nici măcar filosofi, căci filosofi sunt aceia care prin înţelepciunea lor omenească nu fac să se acopere noaptea „acel fulger dătător de lumină, ci acei ce imitând pe maeştri au luat vocabularul lor special şi au început să se joace cu el ca copii de-a buşele”[4].

      Pentru a fi un bun istoric trebuie să fi un adânc cunoscător al gândurilor şi faptelor omeneşti ca să le poţi cântării şi explica după adevărata lor valoare, iar pentru un critic istoric nu-i de ajuns educaţia lui şi bunul lui simţ. Îi trebuie un pătrunzător simţ critic, spre a distinge lucrurile adevărate de cele pe jumătate adevărate ori false, chiar dacă din punct de vedere logic ar reieşi că sunt adevărate. „Acel simţ critic de care un istoric are nevoie pentru discernământul în materie de izvoare istorice, trebuie nu numai să nu lipsească, ci să fie într-o cât mai mare printre facultăţile de judecată ştiinţifică ale criticului istoric. Iar mai presus de toate, criticul istoric îi e neapărată nevoie cunoaşterea totală şi stăpânirea deplină a subiectului cel puţin în trăsăturile lui generale.”[5] Deci, prin urmare un istoric adevărat este un filosof în înţelesul serios şi înalt al acestor cuvinte…

---

[1]Vasile Pârvan, Scrieri, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1981, pag. 60 [2]Ibidem, pag. 62 [3]Ibidem, pag. 63 [4]Ibidem, pag. 64 [5]Ibidem, pag. 66-67