11 Mai 1762 – Magistratul din Bistrița ordona ca să fie amendați cu 40 de florini “cei care duc pe furiș AUR peste graniță”

La 11 mai 1762 la Bistrița “Guvernul ordonă ca prevaricanţii (n.r. probabil se referă la termenul prevaricator, care se abate de la îndatoririle funcției sale, își încalcă îndatoririle legale, care trădează o cauză, etc) care duc pe furiş aur peste graniţe, să fie amendaţi cu 40 florini, din care două din trei părţi să le capete împiegaţii de la vamă iar restul să fie al magistratului. Cei lipsiţi de mijloace să fie bătuţi ori puşi la robotă. Tot atunci se ordonă să fie aspru pedepsiţi superstiţioşii cari desgroapă pe morţi şi străpung cadavrele cu pari ascuţiţi“.

Viața românilor la Bistrița sfârșitului de secol XVIII era un calvar de neînchipuit, plin de abuzuri și de samavolnicii groaznice îndreptate împotriva populației românești: valahii schismatici nu aveau voie să-și mai construiască gospodăriile și casele laolaltă cu reprezentanții Unio Trium Nationum, ci erau scoși în afara localităților, ducându-se o politică agresivă de segregare prin care românii erau scoși tocmai din vetrele lor strămoșești.

Se mai poate remarca un aspect inedit. Practic în acest document al magistratului din Bistrița de la 11 mai 1762 avem prima referire la vampirism atestată documentar în Țările Române.

Românilor li se interzicea să construiască edificii din piatră, li se interzicea accesul în orașele și piețele urbane, acesta fiind acordat numai în anumite cazuri și în condiții umilitoare și dezavantajoase din punct de vedere comercial pentru români. Ce mai, viața românilor era mai rea decât a animalelor în distopica lume a Unio Trium Nationum, unde doar unguri, sașii și secuii avea calitate politică în Transilvania. Singura scăpare a românilor din Bistrița de toată această viață de calvar era fuga în Moldova la frații lor români, însă nici asta nu era ușor de făcut pentru că granițele impuse samavolnic de stăpânirea străină, erau păzite cu strășnicie.

Adeseori taxele și impozitele, birurile împovărătoare impuse românilor erau redirecționate către clericul reformat sau romano-catolic unguresc. Adică o formă de parazitare pe față a muncii populației românești din Ardeal, și asta timp de secole întregi.