Atât prima cât și A doua bătălie de la Abrud se învârt în jurul maiorului Imre Hatvani, un avocat maghiar,criminal de razboi, maior în cadrul trupelor maghiare neregulate în timpul Revoluției de la 1848 din Transilvania. El se face vinovat de continuarea ostilităților sângeroase dintre moții lui Avram Iancu și unguri, deși se ajunsese la un armistițiu prin care cele două părți se obligau să nu se mai atace reciproc și să se așeze la masa tratativelor.
După încălcarea mișelească a armistițiului de către mariorul Imre Hatvani, românii și-au pierdut până și foarte puțina încredere pe care o mai aveau în cuvântul dat de revoluționarii maghiari. Puterea de negociere prin diplomație dispăruse pentru unguri, și singura voce care mai putea negocia acum era cea a armelor.
După umilințele trăite în prima înfrângere de la Abrud, maiorul Imre Hatvani își încropește o nouă armată, reușind să recruteze noi miliții dintre tinerii maghiari înfocați de fiorul revoluției, și se repede iar spre Abrud cu gânduri de răzbunare. Că venise cu gânduri răzbunătoare începuse să devină foarte clar pentru moții lui Avram Iancu, când trupele lui Hatavani trec ușor de Mihăileni fără să întâmpine niciun fel de rezistență.
Pe 16 mai 1849 patrulele lui Hatvani incendiază casele românilor după întoarcerea lor din satele Corna şi Bucium. Deja se developau intențiile ucigașe ale lui Hatvani. Tot pe 16 mai 1849, trupele lui Hatvani ocupă Abrudul, devenit un oraș aproape pustiit după prima luptă dusă acolo la începutul lui mai. Românii păstrează același plan ca și la prima bătălie de la Abrud, înconjurând orașul din toate părțile, și jucând un joc de-a șoarecele și pisica, vânându-i pe unguri cu acțiuni de gherilă.
Pe 17 mai 1849 peste 40 de români printre care și o femeie îmbrăcată în bărbat au fost uciși de un corp de 200 oameni însoţiţi de husari şi cu un tun, trimiși de Hatvani cu o misiune către Roșia Montană, localitate în care la momentul respectiv exista o comunitate destul de însemnată de mineri unguri, într-o zonă bogată în zăcăminte de aur.
Lipsa de experiență a ungurilor în fața iscusiților oameni ai munților, de altfel de vânători de temut printre prădătoarele de talie mare de prin munții sălbatici ai Ardealului, își spune imediat cuvântul, trupele maghiare împuținându-se de la o zi la alta, în vreme ce ale lui Iancu se primeneau cu legiunea lui Simion Balint, aflată pe drum.
În dimineața zilei de 19 mai 1849 deja se dă atacul decisiv, ungurii începând să piardă pe toate flancurile. Singura variantă le rămânea ungurilor o retragere organizată. Însă înainte de a pleca din Abrud, maiorul Hatvani a hotărât executarea prizonierilor români, printre care femei şi copii. Atunci a fost executat şi tribunul Morariu.
Pe urmele lui Hatvani aflat în retragere au pornit două trupe de lăncieri români. Alte trupe, specializate pe hăituirea fugarilor, au luat-o pe căi ocolite pentru a le ieși ungurilor în față. Ajungând să fie atacați din toate părțile, ungurii aflați în retragere au avut stupefacția să-l vădă tocmai pe liderul lor cum urlă “Scapă cine poate!” și cum acesta își părăsește oamenii. Panica și lipsa unei retrageri organizate a făcut să existe foarte puțini supraviețuitori din forțele armate aduse de maiorul Hatvani la Abrud. Chiar maiorul Hatvani “numai cu fuga a putut scăpa de moartea sigură, luând drumul spre Brad, favorizat de o negură deasă, cu puţini dintre supuşii săi, rămaşi în viaţă.”
Armata revoluționară maghiară deplasată de maiorul Imre Hatvani la Abrud număra potrivit documentelor rămase în urmă, (n.r. corespondență militară maghiară precum și între combatanți) circa 2800 de soldați, plus patru tunuri. Așa s-a sfârșit campania de răzbunare a maiorului Hatvani, cu o înfrângere și mai categorică decât în prima bătălie de la Abrud. Ca răzbunare pentru înfrângerile suferite de maghiari în cele două bătălii de la Abrud, la Iosăşel, lângă Gurahonţ, a fost spânzurat la 23 mai 1849, la ordinul maiorului Hatvani, prefectul Ioan Buteanu.
Considerat până și de către ai lui criminal de război, vinovat de crime inutile și responsabil de ruperea armistițiului obținut în urma negocierilor între Avram Iancu și deputatul Ioan Dragoș, după înfrângerea revoluționarilor maghiari maiorul Hatvani a emigrat în America de Nord, de unde s-a întors incognito în Ungaria în 1850 cu scopul de a relua lupta împotriva dinastiei Habsburgice. A fost însă arestat și a murit în închisoare în 1856.