„Când uităm să fim oameni, viața nu mai are prioritate!” Interviu cu Gabriel, soțul Alexandrei Ivanov / Revista „Pentru viață” nr. 13, Primăvara 2024

Tema ediției Marșului pentru Viață din acest an a fost inspirată de situația care a dus la moartea Alexandrei Ivanov, o mamă de douăzeci și cinci de ani, căreia nu i s-au acordat îngrijirile medicale necesare în urma unui avort spontan.

Am îndrăznit să îl rugăm pe soțul ei, Gabriel Ivanov, să ne acorde un interviu, la șase luni de la trecerea ei la cele veșnice, în împrejurări atât de dramatice, pentru că avem datoria morală de a cunoaște și de a continua preocuparea majoră pe care Alexandra a avut-o pentru a ajuta femeile în criză de sarcină și implicarea ei în Marșul pentru Viață.

---

Ați fost căsătoriți șapte ani; vă rugăm să ne vorbiți, la început, despre modul ei de a fi.

Pe Alexandra am cunoscut-o în cadrul unei activități ATOR (Asociația Tinerilor Ortodocși Români) – filiala Botoșani.

Ceea ce mi-a atras atenția în mod deosebit asupra ei a fost faptul că avea o bucurie pe chip pe care nu o pot descrie în cuvinte, dar în mod cert nu acea bucurie pe care o știm cu toții.

Nu era ceva de moment, sau o entuziasmare, ci parcă se bucura cu toată ființa de acele momente.

Apoi, pe parcursul timpului, am constatat că acea stare de bucurie și de blândețe, dar totodată și de implicare totală în activitățile ATOR-ului, era de fapt o stare naturală a ei, ceea ce m-a uimit, deoarece greu întâlnești o persoană care în majoritatea timpului să aibă un tonus mereu bun, o stare bună, indiferent câtă muncă implica o anumită activitate.

Un exemplu ar fi faptul că, printre activitățile pe care le desfășuram împreună cu mai mulți tineri din cadrul ATOR-ului (cu care am ținut legătura până în ziua de azi, cu unii devenind rude, botezându-ne copiii), Alexandra s-a gândit că o activitate frumoasă ar fi să mergem cu sendvișuri și cu ceai la oamenii străzii, lucru destul de anevoios ținând cont că nu aveam nici fonduri, nici mașină (doar ocazional, când se oferea cineva).

Pentru o lungă perioadă de timp, ne-am ocupat de acest lucru, ceea ce implica o adevărată desfășurare de forțe, unii mergeau și strângeau bani de la tinerii care se ofereau să doneze pentru proiect, alții cumpărau pâine și ce mai era necesar, alții le pregăteau, iar apoi mergeam pe jos prin toate zonele. Dar pe toate aceste lucruri le făcea cu bucurie și cu drag. – integral pe stiripentruviata.ro.

Nota mea: Am publicat interviul în memoria Alexandrei, pentru că duminică s-a împlinit un an de la mutarea sa la cele veșnice.