Pildă

Stă biserica bătrână undeva pe-un vârf de deal;

Când e veselă, când tristă – după zilele de muncă,

sărbătorile din an.

Azi bătrânii se îmbracă, clopotul prelung îi cheamă,

Cu mișcări alene urcă spre bisericuţa mamă.

Se închină, -ngenunchează la icoane sfinţitoare,

Aprind candele cu suflet de lumini pâlpâitoare.

În cădelniţe tămâia de la ușă îi îmbie,

Untdelemnul din pahare le vestește mântuire.

Un bătrân, ieșind în prispă, cu pași mici se depărtează

Și spre cimitir se-ndreaptă, cu durere lăcrimează.

El privește cruci plecate și de toţi își amintește,

Dar nu plânge pentru aceștia, ci pe sine se jelește.

Este singur și se simte și mai greu la bătrâneţe,

Căci copilul nu mai vine nici măcar să-l viziteze.

Greu s-apleacă, îngenunchează la părinţii de sub cruce

Și se vede și el astfel, dar copilul său nu-l plânge.

Ochii-n gene ostenite i se-nchid în rugăciune

Și în gând, Hristos îi spune: Iată, am venit la tine!

Vino și Mă-mbrăţișează și îmbracă bucuria;

De acum vom fi alături, vei cunoaște veșnicia!

Și atunci bătrânul simte cum genunchii se-ncleștează

Și-n îngenuncherea rece, doar de cruce se agaţă…

Liturghia se sfârșește și bătrânii merg spre casă,

Doar un suflet nu mai este printre ei, dar îi veghează.

În odăjdii vechi, un preot, alb de ani ca toţi sătenii,

Îl găsește lângă cruce pe bătrânul, luat din mâinile durerii.

Peste ani, fiul ce tatăl n-a venit să-și viziteze

A avut aceeași soartă – parcă pildă să ne-nveţe.

Cei din sat le știu povestea și își cresc cu ea copiii;

Este bine s-o asculte și să-nveţe din aceasta toţi creștinii.

Monica Buțu – degetelecolorate.wordpress.com

Foto: expresmagazin.ro.