17 Noiembrie 1940 – Jandarmii unguri i-au arestat noaptea pe românii din jud. Trei Scaune (Covasna) și i-au dus în Lagărul de la Zagon. Se cunosc extrem de puține lucruri despre ce a însemnat în anul 1940 “Lagărul de la Zagon”, dar ne putem închipui că românii arestați care luau calea acelui lagăr în anul 1940 nu erau invitați la o șezătoare cu fursecuri, șerbet și cafea.
Comuna Zagon, cu o prezență destul de consistentă de români, a fost scena unor manifestări la fel de sălbatice precum în restul Transilvaniei în 1940. Deja se auzise până în inima țării de masacrele săvârșite de către unguri în lunile septembrie și octombrie ale anului 1940. Pentru a nu repeta soarta altor preoți români martirizați de-a lungul și de-a latul teritoriului ocupat de horthyști, preotul român Ioan Ciora din Zagon se vede și el nevoit să fugă din localitate, fiind salvat de enoriașii săi care l-au ascuns într-o căruţă cu coceni de porumb şi prin pădure a fost dus în zona Întorsurii Buzăului. Soția sa, Ana Ciora, însă nu a fost la fel de norocoasă. Până în anul 1944, preoteasa Ana Ciora, Alexe Dobre, Ana Gavrilă, Nicolae Dobre, Constantin Buruiană, Maria Roman, toți au fost săltați din Zagon, arestați și duși la închisoarea de la Cluj.
Preotul Ioan Ciora din Zagon avea să mărturisească apoi ce l-a făscut să fugă și să se refugieze din calea terorii maghiare:
„În ziua de 20 septembrie 1940 orele 4 d.m. am fot invitat…să mă prezint la maiorul comandant al armatei ungare din comună. În drum spre primăria comunei am fost întâmpinaţi de trei civili necunoscuţi de naţionalitate ungară… Unul mi-a dat o lovitură în ochiul stâng. Căutând să mă apăr cu mâna dreaptă în care aveam bastonul, mi-au smul bastonul din mână, aplicându-mi o lovitură îb cap în urma căreia mi-a ţişnit sângele umplându-mi faţa şi hinele. Am amaeţit căzând jos şi m-am trezit cu lovituri pe întreaga parte stângă…lovituri de pe urma cărorar am căzut la pat… Am apelat la asistenţa medicală a unui medic ungur, contra plata onorariului, dar am fost refuzat. Pr. Ioan Ciora – Zagon” (Arh. Gh. P, p. 3).
În 28 noiembrie 1940, farmacistul Boroş Isztvan administratorul averilor familiilor expulzaţilor şi baroneasa Szentkereszti Sofia au vândut cărţile bisericeşti a parohiei ortodoxe şi au pus stăpânire pe pământul locuitorilor, inclusiv a veteranilor din primul război mondial(Arh. M.Ap. N, p. 18).
În acei ani de intoleranţă, au fost distruse troiţele şi clopotniţele ortodoxe din majoritatea localităţilor judeţului Trei Scaune, printre care: Angheluş, Comandău, Măgheruş, Saciova, Reci, Olteni ş.a. (Arh. M.Ap. N, p. 26).
Krăciun Francisc, agricultor din Olteni, a căutat să ducă pe Kerecheş Alexandru, şef de gară, la dărmarea troiţiei ortodoxe în septembrie 1940, în bătaie de joc, sub pretextul că era ortodox (A.N.Cv, p.85 ).
Se pare că “Lagărul de la Zagon” devenea neîncăpător și nu oferea aceleași “condiții” pentru interogatorii precum închisoarea de la Cluj.
Scriitorul maghiar Domokos Géza, care avea o legătură specială cu localitatea Zagon, el petrecându-și o bună parte a copilăriei în satul bunicilor săi, Zagon, mărturisea în anul 1972, în convorbirea cu Beke György (publicată în volumul Fără interpret) următoarele:
“Din păcate, mai târziu a trebuit să fac cunoştinţă şi cu această realitate (deosebirea dintre români şi secui, ca «izvor de duşmănie şi neîncredere». Am văzut cum, în septembrie 1940, după Dictatul de la Viena, o parte dintre flăcăii unguri au organizat un fel de progrom printre românii (…). Am mai avut o experienţă care m-a rănit adânc. Îmi revine uneori, şi face parte din amintirile mele cele mai zguduitoare. Cu prilejul unor instrucţii premilitare, tinerii maghiari şi cei români au fost împărţiţi în grupe separate (…). Parcă-i văd pe locuitorii români care treceau cântând – şi erau obligaţi să cânte – faimosul cântec despre Horthy, care, dacă-mi aduc bine aminte se încheia cam aşa «ochii joacă bucuroşi în cap, calul-i joacă în sânge roş de valah». Şi această oroare trebuiau s-o cânte pe ungureşte tinerii români! Spun asta acum, aici, pentru că, din păcate, şi asta face parte din trecutul nostru. Şi acum, când noi ne străduim să netezim calea de apropiere…este nevoie însă de multă rabdare şi înţelepciune”. (Domokos Géza)
Rămâi practic cu o imagine terifiantă în minte, cu imaginea lui Horthy călare și cu umilința românilor din “Lagărul de la Zagon”, obligați să cânte un cântec închinat criminalului de român, Miklos Horthy: «ochii joacă bucuroşi în cap, calul-i joacă în sânge roş de valah».
Dar calvarul românilor nu s-a încheiat nici măcar în anul 1944, când horthyștii obligați să se retragă din Transilvania au reînceput masacrele și atrocitățile împotriva românilor.
“Gărzile – bandele secuieşti înarmate din judeţul Trei Scaune, au arestat între 7 şi 10 decembrie 1944, pe toţi fruntaşii români din comunele Zagon, Zăbala, Covasna, Pava şi Brateş, 77 aplicându-le cele mai crunte bătăi, apoi au fost închişi. Tot în cursul acestei luni, 29 de români din localitate au fost supuşi la chinuri, fiind apoi transportaţi la închisoarea din Sfântu Gheorghe” – se spune într-un document din epocă (RCH, p.446 ).
Deci teroarea românilor din Zagon era departe de a fi începtat până și în iarna anului 1944, când în județul Trei Scaune încă se mai petreceau cele mai abjecte abominații împotriva românilor.