Doar cu trei ani înaintea izbucnirii Primului Război Mondial ungurii își dădeau în petec în Transilvania, încercând să înăbușe încă din fașă orice încercare de redeșteptare identitară a românilor. Anul 1911, an electoral în Imperiul Austro-Ungar, a dezlănțuit în Transilvania unele dintre cele mai sălbatice manifestări la adresa românilor. Poziția de forță a politicienilor era susținută cu un braț de forță de administrația locală și de către jandarmii unguri. Nu de puține ori adunările elctorale ale candidaților români erau înăbușite în sânge, fie de ultrașovinii unguri, fie chiar de către autoritățile ungurești.
Pe fondul acestui climat, în comuna Scorei (n.r. pe atunci în comitatul Făgăraș) în luna iunie a anului 1911 își anunță prezența deputații români din Parlamentul de la Budapesta, Alexandru Vaida Voevod și Șerban de Voila. În noaptea de dinaintea sosirii deputaților români, la îndemnul primarului din Scorei, Dionisie Marcu, a notarului Ioan Comșa, a preotului Ioan David și a lui Toma Murărescu, patru băieți din Scorei, Ioan Ciungu, Năcuță Ciungu, Ioan Vulcu și Ioan Hampu, au curățat de toate crengile unui brad și l-au transformat într-un catarg în vârful căruia au așezat un tricolor românesc. Tricolorul era unul artizanal, confecționat în casa consăteanului lor, Simion David.
A doua zi dimineața, steagul care fâlfâia în vârful bradului curățat și transformat pe post de catarg, atrăgea ca un magnet o mulțime de români din toate părțile. S-a dus vestea chiar și în vecinătatea locului și se strângea lângă brad tot mai multă mulțime. O asemenea forfotă nu avea cum să scape atenției jandarmilor unguri (n.r. jăndarii, jândarii), care imediat au încercat să se cațăre în brad pentru a da jos tricolorul românesc. Însă această încercare de a da jos tricolorul s-a sfârșit prematur pentru că jandarmii unguri care au încercat să comită acest sacrilegiu antiromânesc au fost atacați din toate direcțiile cu pietre de către femei, copii și tineretul românesc din Scorei .
Umiliți la Scorei și incapabili să facă față întregii comunități românești, jandarmii unguri au alertat autoritățile ungurești superioare și li s-a trimis în ajutor de la Turnu Roșu (n.r. județul Sibiu) un escadron de husari care a cantonat timp de trei săptămâni în Scorei pentru a restabili “ordinea”.
Ce a urmat a scandalizat toată suflarea românească din Transilvania și de peste Carpați: jandarmii unguri au bătut și schingiut de-a valma, bărbați, tineri, femei, bătrâni, copii, pentru a le spune cine au fost făptașii.
Trei din cei patru care au săvârșit isprava aceea, pentru a-i scăpa pe consăteni de torturi și interogatorii, dar și pentru a scăpa de pedeapsă, au trecut Carpații și s-au refugiat în Regatul României. Exemplul lor a fost urmat și de către primarul Dionisie Marcu, în vreme ce notarul Ioan Comșa a fost mutat disciplinar într-o comună aflată la mare distanță.
Despre soarta ulterioară a eroilor implicați în acest eveniment care a lăsat în amintirea românilor din Scorei o amintire dureroasă și de neuitat a relatat profesorul Gavril Popa din Scorei la Sesiunea științifică anuală din lua iulie 1986 ținută în comuna Stroești din județul Argeș:
- primarul Dionisie Marcu s-a reîntors în satul său, în Scorei, abia după destrămarea Imperiului austro-ungar, în anul 1918
- Ioan Vulcu a emigrat din România în SUA, dar în 1986 încă mai trăia în Scorei fiica sa, Ludovica, născută în anul 1901
- Ioan Ciungu, care rămăsese în Scorei, a trăit până în anul 1979
- Ioan Hampu s-a reîntors în Scorei, iar în anul 1986 încă trăia în Azuga
Iată deci o poveste de eroism românesc și de luptă solidară pentru apărarea identității românești și a tricolorului românesc, care din păcate nu se regăsește în manualele de istorie din România. Bunicii și străbunicii noștri au vărsat mult sânge și multe lacrimi de durere pentru a fi noi astăzi liberi, pentru a ne putea vorbi limba, pentru a ne putu cinsti liberi tricolorul românesc.