10 Iulie 1667 – document scris în limba maghiară veche care menționa că pe teritoriul Austriei de azi locuiau valahi

Mențiunea de la 10 iulie 1667, într-un document redactat în limba maghiară veche, este una dintre multele dovezi istorice care atestă prezența valahilor (românilor) dincolo de granițele actuale ale României, inclusiv pe teritoriul actual al Austriei, mai exact în teritoriile din actuala Austria de Est, în special în zona Burgenland, la granița cu Ungaria. Limba maghiară veche era limba folosită în administrația Regatului Ungariei și a Principatului Transilvaniei.

Conținutul face referire explicită la valahi care locuiau în regiuni ce astăzi fac parte din Austria, ceea ce demonstrează o prezență românească în spațiul carpatic și chiar dincolo de el, în zone de graniță sau în diaspora vremii.

Güssing, locul emiterii documentului, era un centru nobiliar important în comitatul Vas, parte a Regatului Ungar aflat sub suzeranitate habsburgică. Paul Batthyány, conte și proprietar de moșii, era membru al uneia dintre cele mai influente familii nobiliare maghiare.Valahii menționați în document sunt români transilvăneni sau bănățeni, așezați în mod organizat sau fugiți din regiunile natale din cauza presiunilor fiscale, religioase sau militare (de exemplu, după conflictele otomano-habsburgice).

“Referitor la libertăţile Valahilor din Althodis, posedăm un aşa numit act de eliberare scris în limba maghiară veche, la 10 Iulie 1667 la Gussing, de către groful Paul Batthyany, în care se menţionează că Valahi, cari locuesc în satele din jurul localităţilor Schlaining şi Rechnitz, datorează, mai puţine impozite şi servitute, decât ceilalţi supuşi ai stăpânului.”, scria Cristea Sandu Timoc într-unul dintre articolele sale din ASTRA ROMÂNĂ

Importanța acestei mențiuni este dată de faptul că prin ea se confirmă răspândirea românilor în Europa Centrală, nu doar în Țările Române, întărește teza continuității românilor în spațiul central-european, unde s-au aflat ca păstori transhumanți, ostași în slujba Habsburgilor, strămutați sau refugiați în urma războaielor otomane. Arată de asemenea și recunoașterea oficială a identității valahilor în documente administrative străine.

În secolele XVII–XVIII, mulți români (valahi) au migrat sau au fost strămutați în regiunile centrale ale Europei (Austria, Ungaria, Moravia), mai ales ca urmare a conflictelor otomano-habsburgice.Denumirea „valahi” era folosită frecvent în documentele latine, germane, maghiare sau slave pentru a desemna românii.Românii (valahii) erau implicați adesea în agricultură, transhumanță sau slujbe militare și au lăsat urme în toponimie și arhivele vremii.

În concluzie, documentul din 1667 este o piesă valoroasă din puzzle-ul istoriei românilor în Europa și arată că identitatea românească era cunoscută și recunoscută dincolo de granițele ținuturilor locuite majoritar de români.

Astfel de documente au fost identificate și de istorici precum Nicolae Densușianu, Ioan Lupaș sau David Prodan ca dovezi ale vechimii și răspândirii etniei române în afara granițelor actuale ale României.