La confluența marilor frământări revoluționare ale anului 1848-1849, în mijlocul unei Europe zbuciumate de idealuri naționale și sociale, s-a născut, discret, dar profund simbolic, o mențiune care avea să prefigureze o națiune: România. Această mențiune nu a fost făcută într-un document de stat românesc, ci într-un text oficial elaborat și semnat la 24 iulie 1849, în orașul Seghedin (Szeged), de către guvernul revoluționar maghiar condus de Lajos Kossuth și susținut de gândirea pașoptistului român Nicolae Bălcescu.
Contextul unei Europe în fierbere
Revoluțiile de la 1848 au zguduit continentul european din temelii. În spațiul românesc, ideea de unitate națională, dreptate socială și libertate politică începea să prindă contur. Românii din Transilvania, Țara Românească și Moldova visau la o viață demnă și la recunoașterea ca popor egal în drepturi. În același timp, Ungaria se ridica împotriva dominației habsburgice, sub conducerea charismaticului Lajos Kossuth, care visa la o Ungarie independentă, dar întinsă până la granițele fostului regat medieval – adică incluzând și Transilvania, unde românii formau majoritatea populației.
Bălcescu și Kossuth – Întâlnirea imposibilului
În primăvara și vara anului 1849, Nicolae Bălcescu, aflat în exil după înăbușirea Revoluției din Țara Românească, a încercat imposibilul: o reconciliere istorică între români și maghiari. Știa că doar o înțelegere între cele două națiuni putea salva Transilvania de la un viitor dictat de baionetele imperiale, fie austriece, fie rusești. A purtat tratative cu Kossuth la Debrețin (Debrecen), încercând să obțină recunoașterea națiunii române și drepturile sale istorice, în schimbul sprijinului împotriva intervenției externe.
Proiectul de pacificare – un document cu valoare simbolică
Presat de avansul armatelor țariste chemate de Imperiul Austriac pentru a înăbuși revoluția ungară, guvernul maghiar a cedat. La 2/24 iulie 1849, la Seghedin, a fost semnat un document intitulat „Proiectul de pacificare”, în care, pentru prima dată într-un act oficial, Principatele Române erau menționate sub numele de România. Această simplă mențiune a fost mai mult decât un accident lexical: a fost un semn că ideea națională românească începuse să prindă rădăcini și să capete recunoaștere în spațiul internațional.
Documentul prevedea o serie de concesii reciproce și, în teorie, oferea românilor drepturi politice și culturale în Transilvania, în schimbul cooperării și neutralității. Deși acest acord nu a fost niciodată pus în aplicare – revoluția ungară fiind înfrântă la scurt timp de intervenția ruso-austriacă – el rămâne o bornă istorică semnificativă pentru ideea de unitate românească.
Moștenirea uitată a unui moment fondator
„Proiectul de pacificare” de la Seghedin nu a schimbat cursul militar al revoluției, dar a marcat o schimbare de paradigmă în conștiința națională românească. Pentru prima dată, ideea unei Românii unite – până atunci doar un ideal cultivat de elite – a fost rostită cu voce tare într-un document cu valențe politice internaționale.
Nicolae Bălcescu a fost profund dezamăgit că înțelegerea nu a avut urmări concrete, dar rolul său de mediator și promotor al ideii românești rămâne incontestabil. A reușit, chiar și pentru o clipă, să convingă un stat revoluționar străin să recunoască numele România – o realizare cu greutate într-un secol al imperiilor.
Ziua de 24 iulie 1849, prin semnarea „Proiectului de pacificare”, rămâne una dintre cele mai neștiute, dar profunde date din calendarul național. Este ziua în care, printre fumuri de război și tratative politice tensionate, a apărut în scris numele României – nu ca o entitate administrativă, ci ca vis colectiv al unui popor care își cerea locul în istorie.
Această zi ar merita redescoperită și onorată ca un act de naștere simbolic al României moderne.
