9 August 1896 – Români ardeleni întemnițați sub acuzația că ar fi “murdărit” un steag unguresc

Demnitate în fața umilinței – Procesul de la Elisabetopol (Ibașfalău), 1896

În vara anului 1896, la Elisabetopol (Ibașfalău), în inima unei Transilvanii aflate sub stăpânire străină, s-a consumat un episod care, deși modest în aparență, rămâne un simbol al demnității românești în fața nedreptății.

În acea zi de 9/21 august, Tribunalul maghiar a judecat și a condamnat pe nedrept doi români, Nicolae Crișan și Teodor Stoica, acuzați că ar fi „murdărit” un steag unguresc. Învățătorul Ioan Sighișoreanu, G. Timariu și protopopul Ștefan Cîmpeanu au fost și ei târâți în fața instanței, bănuiți a fi „autorii morali” ai presupusei fapte, pentru simplul motiv că erau fruntași ai comunității românești.

Iată cum reda presa românească a vremii acest incident istoric:

“9 August 1896. Procesul dela 9/21 Aug. 1896. (Tribunalul din Elisabetopol). Acusați: Nicolae Crișan, Teodor Stoica, Ioan Sighișoreanu învățător, G. Timariu și Ștefan Cîmpeanu protopop, toți din Elisabetopol (Ibașfalău). Substratul acusei: Cei doi dintâi au fost denunțați că ar fi murdărit un steag unguresc, iar ceilalți, și în special bătrânul protopop Câmpianu, ar fi fost autorii intelectuali ai delictului. Au fost condamnați: Nicolae Crișanu la 1 an temniță și 40 fl. amendă, și Teodor Stoica la 1 lună temniță și 20 fl. amenda. Ceilalți au fost absolviți „din lipsă de dovezi”.”

În realitate, nu steagul maghiar fusese în pericol, ci însăși conștiința românească pe care autoritățile voiau s-o înfrângă prin exemplul public al umilirii. Condamnarea lui Nicolae Crișan la un an de temniță și a lui Teodor Stoica la o lună, alături de amenzile pecuniare, nu erau decât lovituri menite să bage frica în sufletele românilor care îndrăzneau să-și păstreze identitatea. Protopopul Cîmpeanu, bătrân, dar neclintit și ceilalți au fost achitați „din lipsă de dovezi”, dar procesul însuși fusese o formă de intimidare colectivă.

Astăzi, privind în urmă, vedem în acest episod nu o „pată” pe un steag, ci o rană pe obrazul libertății. Nicolae Crișan, Teodor Stoica și ceilalți nu au fost niște infractori, ci martori ai rezistenței pașnice, ai demnității și curajului de a rămâne român într-un timp când acest lucru era considerat o vină. Ei au plătit cu zilele lor de libertate prețul nevoii de a arăta că tricolorul din suflet nu poate fi murdărit nici de temniță, nici de amenzi, nici de prigoană.