În ziua de 11 august 1456, în tabăra de la Zemun, lângă Belgrad, bătea vântul greu al toamnei timpurii peste corturile încă pătrunse de mirosul prafului de pușcă. Acolo, slăbit de boală și mistuit de ciumă, s-a stins din viață unul dintre cei mai mari fii ai neamului nostru, Iancu de Hunedoara. Nu sabia vrăjmașului l-a răpus, ci molima nemiloasă, dar numele său avea să rămână înscris pentru totdeauna în cartea de aur a istoriei românești și europene.
Voievod al Transilvaniei și regent al Ungariei, Iancu a fost mai mult decât un conducător, a fost zidul viu al creștinătății în fața semilunii. Sub steagul său, la Belgrad, în iulie 1456, oastea creștină a zdrobit mândra armată otomană a lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Biruința aceasta a întârziat cu aproape un secol înaintarea Imperiului Otoman în inima Europei și a dat popoarelor timp să-și adune puterile.
Moartea lui Iancu de Hunedoara a fost o pierdere grea nu doar pentru români, ci pentru întreaga lume creștină. El a înțeles că libertatea nu se apără cu vorbe, ci cu spada, cu credința neclintită și cu jertfa personală. În amintirea sa, clopotele bisericilor catolice au bătut în fiecare zi, la amiază, în toată Europa, o tradiție care s-a păstrat sute de ani.
Astăzi, când privim spre Castelul Hunedoarei, zidit de el și familia sa, sau spre paginile glorioase ale istoriei, trebuie să ne aducem aminte de omul care a împletit sângele românesc cu soarta întregului continent. Iancu de Hunedoara nu a aparținut doar unei epoci, el aparține eternității, ca simbol al curajului, al onoarei și al dragostei de țară.
