27 august 1944 – Au început rechizițiile forțate ale clopotelor de la bisericile ortodoxe din localitățile Nojorid, Cihei-Sânmartin din jud. Bihor, Medieșul Aurit și Potău din jud. Satu Mare

27 august 1944 – Au început rechizițiile forțate ale clopotelor de la bisericile ortodoxe din localitățile Nojorid, Cihei-Sânmartin din jud. Bihor, Medieșul Aurit și Potău din jud. Satu Mare

Rechizițiile forțate ale clopotelor bisericești din 27 august 1944, o rană adâncă în sufletul satelor românești

La 27 august 1944, într-o Transilvanie aflată încă sub regim de ocupație maghiară, s-a produs un act care a zguduit comunitățile românești din adâncul credinței lor: rechiziționarea forțată a clopotelor bisericilor ortodoxe. Localități precum Nojorid și Cihei-Sânmartin din județul Bihor, dar și Medieșul Aurit și Potău din județul Satu Mare, au fost martorele unor scene care au lăsat răni greu de vindecat în memoria colectivă.

Clopotele bisericilor nu erau simple obiecte de bronz. Ele erau vocea comunității, chemarea la rugăciune, semnalul bucuriei la marile sărbători, dar și glasul durerii în vreme de necaz. În acea zi de sfârșit de august, când soarta războiului întorcea pagini dramatice pentru Europa, autoritățile maghiare au ordonat confiscarea lor, sub pretextul nevoilor industriale și militare. În realitate, pentru românii din aceste sate, gestul a fost perceput ca o lovitură directă împotriva identității și credinței lor, o încercare de a-i lăsa fără voce, fără semn și fără alinare.

Martorii acelor vremuri își amintesc cum bărbați în uniformă, însoțiți de oficiali locali, au venit cu porunci scrise și au urcat în turnurile bisericilor. Clopotele, unele turnate cu sute de ani în urmă și sfințite de generații de preoți și credincioși, au fost coborâte cu brutalitate și încărcate în care sau camioane. Femeile plângeau, bătrânii își făceau cruce, iar copiii priveau neputincioși la sacrilegiul săvârșit.

Rechizițiile clopotelor nu au însemnat doar o pierdere materială, ci și o formă de intimidare și umilire. Comunitățile românești au rămas pentru o vreme în tăcere, fără glasul care marca începutul și sfârșitul zilei, fără sunetul care vestea duminica sau sărbătorile mari. Acea tăcere a fost apăsătoare și dureroasă, căci clopotul era, în cultura satului românesc, sufletul viu al bisericii.

Astăzi, la mai bine de opt decenii de la acel moment, amintirea lui trebuie să rămână vie. Nu doar ca o pagină tristă din istoria Transilvaniei, ci și ca o dovadă a rezistenței spirituale a românilor. În ciuda încercărilor, comunitățile și-au păstrat credința, și-au refăcut bisericile și, acolo unde s-a putut, au turnat din nou clopote, ca semn al renașterii și al biruinței asupra uitării.

Clopotele luate atunci nu mai răsună, dar ecoul lor se regăsește în memoria istorică a acestor sate, ca simbol al jertfei și al dârzeniei unui neam care nu și-a pierdut credința nici în cele mai grele vremuri.