18 Septembrie 1940 – Masacrul de la Cosniciu de Sus, o rană nevindecată în istoria neamului românesc

În toamna sângeroasă a anului 1940, când Ardealul de Nord fusese smuls din trupul Ţării prin Dictatul de la Viena şi aruncat sub teroarea horthystă, satul românesc Cosniciu de Sus, din judeţul Sălaj, a trăit una dintre cele mai cumplite tragedii ale existenţei sale. La 18 septembrie, fără vină, fără judecată şi fără milă, 16 români nevinovaţi,15 bărbaţi şi o femeie, au fost măcelăriţi de armata maghiară. Cadavrele lor au fost aruncate într-o groapă comună, fără lumina rugăciunii, fără alinarea preotului, doar cu bocetul mut al pământului care le-a primit jertfa.

Astfel de crime nu erau izolate. Erau parte dintr-un plan al fricii, menit să strivească sufletul românesc din Ardealul ocupat. Mărturiile supravieţuitorilor şi ale refugiaţilor, precum cea a lui Petru Purdea, venit în România după ce şi-a părăsit casa, pământul şi agoniseala de-o viaţă, sunt dovezi cutremurătoare. El povestea despre românii bătuţi, loviţi, umiliţi, despre trupurile însângerate de la Ip, despre execuţiile săvârşite la Cosniciu de Sus. Era o vreme când a fi român în propria ta vatră însemna a purta semnul prigoanei.

Refugiatul Purdea (Polgar) Petru a povestit după ce s-a refugiat în teritoriile românești neocupate de dușmani dând și următoarea declarație la data de 10 iunie 1942, ororile pe care le văzuse în Transilvania sub teroarea horthystă:

“Nu am putut suporta actele de teroare săvârşite de unguri.Am văzut cum românii au fost loviţi şi au fost crunt bătuţi. Am văzut în comuna Ip cadavre de români ce au fost împuşcaţi de unguri, iar în comuna Cosmiciul de Sus (n.r. Cosniciu de Sus, jud. Sălaj) cum au fost executaţi prin împuşcare trei români, iar patru prin bătăi şi loviri grave.”

Iată cum este prezentat acest tragic eveniment în sursele istorice:

“18 Septembrie 1940 Masacrul de la Cosmiciul de Sus (n.r. Cosniciu de Sus, jud. Sălaj). Armata maghiară a masacrat, fără niciun motiv, 16 ţărani români din comuna Cosmiciul de Sus (15 bărbaţi şi o femeie), aceştia fiind aruncaţi apoi într-o groapă comună, fără preot”

Dar jertfa celor din Cosniciu de Sus nu a fost zadarnică. Ei nu au murit doar ca victime, ci ca martiri ai neamului, pecetluind cu sângele lor dreptul nostru asupra acestor meleaguri. Pământul Sălajului poartă în el nu doar brazde de grâu, ci şi osemintele celor care au preferat moartea decât să plece capul în faţa nedreptăţii. Prin amintirea lor, prin pomenirea lor, noi, cei de astăzi, avem datoria de a rămâne neclintiţi în credinţă, uniţi în dragostea de ţară şi veghetori la hotarele românismului.

Masacrul de la Cosniciu de Sus este un avertisment şi o lecţie: libertatea şi demnitatea nu ni se dau în dar, ci se plătesc adesea cu sânge. Şi atâta timp cât românii îşi vor cinsti martirii şi îşi vor iubi pământul, nici o furtună istorică nu va putea clătina temelia acestui neam.