18 septembrie 1940: În pădurea Zăuan, patru români sunt schingiuiţi şi mutilaţi de către soldaţi unguri şi apoi ucişi

În toamna neagră a anului 1940, după raptul teritorial al Ardealului de Nord prin odiosul Dictat de la Viena, asupra românilor din aceste meleaguri s-a abătut o prigoană cruntă. La Camăr, în județul Sălaj, istoria a consemnat una dintre multele tragedii ascunse în negura pădurilor. În ziua de 18 septembrie, patru români nevinovați au fost smulși din sânul satului lor și duși în pădurea Zăuan. Acolo, mâna armată a ocupantului i-a schingiuit, i-a mutilat și i-a lăsat fără suflare, doar pentru vina de a fi români pe pământ românesc.

Această crimă, ca multe altele din acele zile de întuneric, nu a avut rost militar, nu a avut justificare juridică, ci a purtat doar pecetea urii împotriva neamului românesc. Trupurile celor patru au devenit atunci mărturii mute ale unei suferințe, iar sângele lor s-a amestecat cu rădăcinile brazilor din pădurea Zăuan. În tăcerea codrului, strigătul lor a răsunat către cer și către generațiile care aveau să vină, cerând dreptate și amintire.

Iată cum este redat acest tragic eveniment în sursele istorice descoperite de noi:

“CAMĂR jud. Sălaj, 18 septembrie 1940: În pădurea Zăuan, patru români sunt schingiuiţi şi mutilaţi de către soldaţi unguri şi apoi ucişi.”

Astăzi, datoria noastră este să nu lăsăm uitarea să aștearnă colb peste jertfa lor. Camărul și pădurea Zăuan nu sunt doar locuri pe o hartă, ci sanctuare ale suferinței și demnității românești. În amintirea celor patru martiri, precum și a tuturor românilor care au căzut în acele vremuri de restriște, trebuie să înălțăm rugăciuni și să păstrăm vie flacăra memoriei. Ei au murit pentru simplul fapt că erau fii ai acestui neam, iar noi, urmașii lor, avem datoria sfântă să cinstim jertfa și să strigăm lumii întregi că România trăiește prin sângele și suferința martirilor săi.