În perioada comunismului din România, o teorie istorică exotică, străină de contextul social al zilelor respective, a început să fie cunoscută în anumite cercuri istorice. Aceasta susținea o legătură profundă istorică între români și Prusia. Autorul acestei teorii a fost istoricul saș Adolf Armbruster, născut la Sibiu și devenit ulterior cercetător la Universitatea din Tübingen, considerat de mulți unul dintre cei mai importanți istorici din România postbelică.
Deși această teorie nu era nouă la nivel european, subiectul era aproape necunoscut, ceea ce l-a făcut cu atât mai șocant pentru România comunistă din anii 70, o țară supusă cenzurii și propagandei ideologice.
Narațiunea noastră începe cu momentul în care noul stat prusac a început brusc să promoveze ideea unei romanități locale, legată în mod indispensabil de identitatea acestui nou stat german. Se pare că teoria a fost motivată, mai ales, de dorința de a contrabalansa propriile pretenții romane ale Habsburgilor, cât și de prestigiul cultural pe care îl ofereau afirmațiile respective în Europa Barocului.
Totuși, prusacii și-au sprijinit afirmațiile pe câteva lucruri valide, cum ar fi: anumite toponime de origine romanică, localități cu nume romanice, anumite povești sau tradiții, dar mai ales pe un popor misterios, format din comunități reduse și răsfirate, ce încă trăiau în acele locuri. Mai mult decât atât, acest popor, identificat de prusaci ca vorbitor de o limbă latină, încă se considera roman în sensul absolut al cuvântului.
Cine sunt ei? Se pare că prusacii îi considerau oameni aleși, care au făcut parte din structura nobiliară și militară a acestor meleaguri. Inițial, s-a crezut că aceștia sunt urmașii unor coloniști trimiși în mod direct de către Imperiul Roman, dar o serie de cronicari și erudiți prusaci sau germani vor lămuri în scurt timp acest mister.
Primii care tratează în detaliu acest subiect sunt cronicarii Kasper Peucer (1525-1602) și Joachim Cureus (1532-1573). Peucer abordează această temă în cartea “Cronicon Carionis”, într-un adaos consacrat Imperiului Bizantin.
„Valahii au trăit liniștiți sub împărații bizantini și au devenit celebri, dar când au fost măriți prin amestecul cu sarmații și incitați de ei, au început să refuze să se supună imperiului. Aceiași valahi, cu conducători sarmatici, au umplut Lituania și apoi Livonia și Prusia vecină cu noi coloniști, așa cum mărturisesc rămășițele vechii limbi, care este latină.
Mai târziu, poporul valah a fost împărțit în două părți, cu dominații separate; cei care trăiau la est și nord, lângă Podolia, sunt numiți valahi cu numele vechi, în timp ce ceilalți, la sud și în Transilvania, sunt numiți moldoveni cu un nume nou, deși unii preferă să-i numească pe primii valahi și pe cei din urmă moldoveni.” (Traducere din Chronicum Carionis Witterbergae 1562. pag. 237-238)
Iar în Gentis Silesiae Annales (Analele poporului silezian) Cureus menționează: „Acolo trăiau în Prusia popoare vechi și acolo sunt încă rămășițele acelora care vorbeau o limbă complet diferită de cea henetică sau slavă, la fel ca în unele locuri din Livonia, unde erau amestecate cuvinte latine. Despre originea acelui popor, nu am văzut pe nimeni mai probabil să aducă ceva, decât pe D. Pucer, un om foarte ilustru, care crede că ei s-au mutat în acele regiuni arctice, părăsite pe atunci de slavi, care se revărsaseră în Germania și Polonia, din Valahia și fuseseră cândva coloniști italici plasați în Valahia de către împărații greci pentru a ține slavii departe de Imperiul Constantinopolitan, dar în cele din urmă au fost copleșiți de mulțimea și forța slavilor și au părăsit patria…
În același timp, polonezul Stanislas Sarnicki notează: “Nu lipsesc cei care afirmă că oameni de același fel au venit în Lituania pe această cale, de la gurile Dunării prin Valahia, și ei acordă puțină atenție acelei povestiri despre Libon, care se spune că a venit în Lituania.” (traducere din Joachimus Cureus.Gentis Silesiae Annales. Witebergae. 1571 . pag. 36)
Vedem că Peucer și Cureus sunt primii cronicari care dezleagă misterul influențelor romane din Prusia. Acestea erau, de fapt, românești, reprezentând o masă a românilor care a fost dislocată de invaziile slave și s-a deplasat spre nord-est, spre Valea Moraviei, Polonia, spațiul prusac și cel baltic lituanian. De altfel, și scrierile slave din aceste regiuni vorbesc despre populații olahe sau vlahe vorbitoare de limbă română; ba chiar, livonienii își dezvoltă o proprie teorie a unei romanități autohtone după modelul prusac, sprijinindu-se ideologic de aceste influențe autohtone vlahe.
Ambițiile politice ale prusacilor și scrierile unor cronicari precum Peucer și Cureus au stârnit curiozitatea mai multor cronicari de origine germană, aceștia călătorind în Principatele din fostul spațiu al Daciei Romane: Țara Românească, Moldova și Transilvania. Ei au observat că românii posedă o conștiință puternică a descendenței romane și au o serie de obiceiuri specifice populațiilor vlahe din spațiul pruso-baltic. De asemenea, similitudinile lingvistice dintre cele două ramuri au putut fi ușor remarcate de către cunoscătorii de limbă latină.
Interesul pentru romanitatea din spațiul dacic a sedimentat, practic, teoriile descendenței românești a vlahilor din nord-estul Europei, cronicari din perioada barocului european tranșând, în mare parte, această chestiune. Unul dintre ei este și cronicarul Livonian Frederik Menius.
În scrierile sale, Menius nu respinge ideea romanității prusacilor, ci îi schimbă și mai clar centrul de greutate de la teoria colonizării romane către teoria influenței vlahilor veniți ulterior din Dacia Romană sau din Valahia, susținând că, în opinia sa, vlahii păstrează aceeași conștiință și legitimitate romană care validează romanitatea prusacilor.
„ În anul 594: În vremea împăratului Mauriciu, slavii sau antaii, trecând Istrul, au ocupat Iliricul: unii au supus toată Rusia sau Moscovia, alții, sub conducerea lui Zecho, regiunea sauramată, Polonia, și alții, sub conducerea lui Lecho, Boemia… În acest timp, fără îndoială, a avut loc acea amestecare a valahilor cu slavii și popoarele noastre livone. Și de aici a apărut a treia eroare a acelora (căci despre cele două anterioare s-a vorbit deja), care spun că latinii sau italienii, fugind de tirania lui Attila, s-au îndreptat către aceste ținuturi ale Lituaniei și Livoniei, și acolo, reducând locuitorii la sclavie, au dat naștere nobilimii, și mai târziu și-au lăsat numele și limba și au adoptat limba și obiceiurile locuitorilor. Ei aduc ca dovadă a acestui lucru: în primul rând, că în memoria patriei lor, Italia, lituanii au numit-o Italia; în al doilea rând, că în memoria orașului Roma, au construit un sat în Prusia, numit Romove, unde au sacrificat diavolilor sub un stejar sacru. În al treilea rând, că există nu puține rămășițe ale limbii latine în acest idiom… Dar este sigur că valahii, nu romanii, au venit în aceste regiuni…
Este credibil că numele Lituaniei și al letonilor este derivat nu de la romani, ci de la valahi… așa cum în acel timp erau obișnuiți să folosească trâmbițe, pe care le făceau din trunchiuri de copaci, și valahii menționați mai sus le numeau pe acelea “lituos” în maniera romană; de la trâmbițe, ei le numeau pe conducătorii și maeștrii lor “lituanieni”; de unde mai târziu a venit numele de letoni și în cele din urmă de lotavieni.
În această opinie, modul modern de a vorbi al polonezilor și rușilor, împrumutat de la valahi, mă confirmă puternic și excelent, cei care îi numesc “Litwin” în idiomul lor.
Nu mă îndoiesc că livonienii de pe această parte a Dunei au primit numele de Enluorum de la aceiași valahi, deoarece polonezii și rușii, care au multe rămășițe ale limbii valahe încă în idiomul lor, numesc Livonia “Ei llandtskiczem”.
A doua rațiune, că în memoria Romei un sat numit Romove a fost construit de exilații romani, este de asemenea de mică sau de nici o valoare, căci deși nu se poate nega că un sat cu acel nume a fost construit în Borussia, și într-adevăr în memoria Romei, cine va disputa că acest lucru a fost făcut mai degrabă de valahi, care erau și ei într-un fel descendenți ai romanilor, decât de alții, care nu pot fi dovediți că au venit vreodată aici.”
(Traducere din Fridericus Menius. Syntagma de origine Livonorum, în Scriptores rerum Livonicarum, lI , Riga. Leipzig, 848. pag. 530 – 533 )
O mărturie interesantă a avut și istoricul prusac Christoph Hartknoch (1644-1687). Harknoch dezvoltă și mai mult teza lui Menius, admițând teza originii romane a prusacilor, pe care o leagă aproape exclusiv de valahii descendenți din Dacia Romană. El se remarcă și prin faptul că identifică termenul vlah strict ca pe un exonim folosit de străini, valahii din Dacia Romană, ca și cei din nord-estul Europei, identificându-se, conform lui, prin numele de roman. Cartea lui Hartknoch “Prusiei vechi și noi” unde își expune teza despre romanitatea prusacilor se va bucura de o popularitate foarte mare, ideile sale fiind în mare măsură acceptate pentru o perioadă.
„Această mândrie pare a fi fost și în Lituania și Prusia, că, deși părăsiseră de mult Roma, totuși, pentru a-și face un nume printre alte popoare, au construit o cetate aici și au numit-o Romanova sau Romnove, după numele orașului Roma. Același lucru îl atestă și numele valahilor. Căci, așa cum germanii numesc Italia în limba lor Welschland, tot așa o numesc și popoarele slave Włoska ziemia. Deoarece acești valahi sunt descendenți ai italienilor, țara lor este numită de polonezi și alte popoare slave Włoska ziemia. Așa că, la polonezi, un italian sau italian este numit Włoch, iar un valah este numit Wołoszyn.” (traducere din Chr. Hartknoch, Alt- und Neues Preussen, Franckfurt, Leipzig, 1684. pag. 68-70)
În continuare, Hartknoch atribuie păstrarea conștiinței și identității romane din ținuturile Daciei colonistilor romani trimiși acolo de către împărații Imperiului. Această conștiință este transmisă, prin urmare, în mod natural, vlahilor care se pare că au migrat în Prusia din aceste locuri. „De asemenea, se poate ca sub următorii împărați romani să fi fost trimise acolo și unele colonii, așa cum se poate vedea din vechile monede romane care sunt adesea dezgrotatate în acele locuri”. Deoarece acum este sigur că în apropiere au locuit popoare italice, este credibil că o bună parte dintre ele s-au mutat în Lituania și mai departe în Prusia, și s-au amestecat cu alte popoare.” (traducere din Chr. Hartknoch, Alt- und Neues Preussen, Franckfurt, Leipzig, 1684, pag. 68-70)
Trebuie specificat că la originea termenului “vlah” stă un trib celtic aliat cu Iulius Caesar, Volcae. Germanicii folosesc prima dată acest nume pentru a-i descrie pe romani, cuvântul transformându-se ulterior în “vlah” și încetățenindu-se în vocabularul germanic. Prin contactul cu lumea germană, slavii utilizează și ei această denumire atunci când se raportează la lumea romanică.
Se cunoaște faptul că vlahii și-au păstrat numele de “roman” (romanus), care a căpătat deviații ușoare în timp. Această conștiință și identitate romană au fost puternic prezente la toate grupurile vlahe, care au respins vehement exonimul “vlah” sau “valah” folosit de străini, până spre perioada modernă, când unele comunități au fost asimilate parțial cultural sau integrate în cadrul altor culturi regionale.
Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, teoria originii romane a prusacilor începe să fie abandonată și, odată cu ea, și tema vlahilor sau cea a romanilor din ținutul Daciei. Deși în Prusia comunitățile vlahe au devenit aproape inexistente, totuși în ținuturile învecinate au continuat să existe comunități compacte semnificative.
Chiar dacă timpul a șters aproape toate urmele acestor comunități vlahe din Prusia, memoria lor a rămas surprinzător de puternică în scrierile cronicarilor germani. În ochii lor, romanitatea nu era doar o moștenire culturală, ci un criteriu de prestigiu și noblețe, iar valahii din nord-estul Europei reprezentau un ecou viu al Daciei romane. Astfel, ideea romanității prusace nu poate fi redusă la o simplă curiozitate intelectuală, ci trebuie privită ca o punte între două lumi.
Autor: Dragoș Adrian IONESCU
