29 ianuarie 1918 – Minciuna tipărită și ipocrizia ridicată la rang de politică
La 29 ianuarie 1918, ziarul maghiar Ujság publica texte care, citite astăzi, frapează nu doar prin virulență, ci printr-o lipsă profundă de onestitate istorică. Sub masca „apărării statului”, românii ardeleni erau prezentați drept trădători congenitali, ipocriți și periculoși, acuzați de deznaționalizarea ungurilor, exact în momentul în care realitatea trăită de majoritatea românească din Transilvania era diametral opusă.
Este greu de imaginat un exercițiu mai brutal de răsturnare a adevărului. În timp ce românii erau lipsiți de drepturi politice reale, excluși sistematic din administrație, supuși maghiarizării forțate în școli, biserici și viața publică, presa extremistă maghiară îi acuza tocmai pe ei de opresiune. A vorbi, în 1918, despre „deznaționalizarea ungurilor” de către români reprezintă nu doar o minciună, ci o sfidare a bunului-simț elementar.
Textele atribuite prelatului Iosef Meisel sunt revelatoare pentru mecanismul propagandei: românul este dezumanizat, redus la o etichetă („valahul”), apoi prezentat ca o amenințare morală și politică. De aici până la „soluții” legislative represive nu mai este decât un pas. Desființarea școlilor românești, interzicerea accesului la educație și preoție, impunerea limbii maghiare ca unic criteriu al cetățeniei, deportarea celor care nu se supun, toate acestea nu sunt simple opinii, ci un program coerent de anihilare identitară.
“Valahul, orice haină ar îmbrăca, tot valah rămâne. La primul prilej, devine trădător de patrie şi când se simte la larg, aruncă masca ipocriziei şi calcă în picioare tot ce i-a dat ţara aceasta maghiară. Însă cu atât mai mare reuşită. Pentru a pune stavilă acestor stări de lucruri, eu propun următoarele legi: Cu ziua de azi, să se suprime orice şcoală valahă; şcoli primare, licee, şcoli de aplicaţie etc.
Cel care vrea să se instruiască, să poftească să înveţe ungureşte. Numai astfel să poată avea drepturi cetăţeneşti.
Să se închidă toate facultăţile de teologie valahe. Valahii greco-catolici să înveţe la teologiile romano-catolice ungureşti, iar greco-ortodocşi să accepte unirea cu Roma. Să nu poată fi nimeni preot, decât în regiunile locuite de unguri. La fel, profesorii şi institutorii.
Pentru regiunile locuite de valahi, să se înfiinţeze grădini de copii, cu învăţătoare maghiare, care să nu vorbească decât ungureşte.
Cui nu-i place să se supună acestor măsuri, să fie obligat să plece în curs de trei ani, în Valahia.
Măsurile acestea să fie aplicat consecvent, până se va face ordine în ţară, n-avem nevoie de comisari ministeriali: supravegherea valahilor e treaba jandarmilor.Aşa să procedăm, dacă vrem rezultate.”, scria prelatul Iosef Meisel din Cluj, pe 29 Ianuarie 1918 în Ziarul “Ujság”
Ipocrizia este totală: cei care, timp de decenii, au folosit aparatul statului pentru a șterge limba, credința și cultura românească, se erijează brusc în victime. Cei care au refuzat românilor dreptul la școală, la reprezentare și la demnitate, vorbesc despre „trădare” și „ingratitudine”. În fapt, românii ardeleni nu au cerut decât ceea ce li se cuvenea firesc: dreptul de a fi ei înșiși pe pământul lor.
Poate cel mai grav aspect al acestor articole este rolul lor de incitare. Printr-o presă intoxicată ideologic, maghiari de bună credință au fost împinși să creadă că vecinii lor români sunt dușmani, că ura este justificată, că represiunea este legitimă. Minciuna tipărită a devenit armă politică, iar cuvântul scris, unealtă de dezbinare.
Istoria a făcut, însă, dreptate. Anul 1918 nu a fost expresia unei „trădări”, ci momentul în care un popor majoritar, îndelung răbdător, și-a cerut locul firesc în istorie. Adevărul, oricât ar fi fost deformat în paginile unor ziare, nu a putut fi înăbușit.
A aminti astăzi aceste texte nu înseamnă a cultiva resentimentul, ci a demasca minciuna. Este un exercițiu necesar de memorie și luciditate, pentru ca propaganda de ieri să nu devină precedentul manipulărilor de mâine.
