Legislaţia adoptată de regimul dualist privind interzicerea limbii române în şcolile confesionale, cum a fost de pildă Legea Trefort din 1879, a atras protestul hotărît al intelectualităţii române sătmărene în perioada imediat următoare apariţiei acestei legi.
Astfel, Alimpiu Barbulovici din Şimleu, într-o scrisoare adresată lui Vasile Pătcaşiu din Hotoan, la 3 februarie 1879, cere ca „inteligenţa română din Transilvania să dea semnalul acţiunii solidare spre salvarea limbii noastre naţionale”.
3 februarie 1879 – Strigăt pentru limba română. Vasile Pătcașiu și demnitatea românească din Sătmar
La 3 februarie 1879, în Transilvania aflată sub regimul dualist austro-ungar, s-a rostit unul dintre acele adevăruri care nu îmbătrânesc niciodată: o națiune trăiește prin limba ei. Legislația adoptată de autoritățile ungare, menită să interzică limba română în școlile confesionale, simbolizată de Legea Trefort din 1879, a reprezentat un atac direct asupra identității românești. Nu era doar o măsură administrativă, ci o încercare sistematică de deznaționalizare, de smulgere a rădăcinilor culturale ale românilor din Ardeal.
Răspunsul nu a întârziat. Intelectualitatea românească sătmăreană s-a ridicat cu hotărâre, conștientă că tăcerea ar fi echivalat cu acceptarea dispariției. În acest context se înscrie scrisoarea trimisă la 3 februarie 1879 de Alimpiu Barbulovici din Șimleu către preotul Vasile Pătcașiu din Hotoan, un document de conștiință națională, în care se cerea limpede ca „inteligența română din Transilvania să dea semnalul acțiunii solidare spre salvarea limbii noastre naționale”. Era un apel la unitate, la responsabilitate și la curaj.
Destinatarul acestui apel, Vasile Pătcașiu (1844–5 aprilie 1932), nu era un simplu martor al vremurilor, ci unul dintre cei mai respectați și activi luptători pentru drepturile politice, culturale și naționale ale românilor sătmăreni. Născut într-o familie de țărani români din Portița, fiu al lui Ioan Pătcașiu și al Floarei Mesaroșiu, el și-a clădit prin muncă și vocație drumul spre slujirea neamului. Școala primară în satul natal și la Carei, liceul la Beiuș, teologia la Gherla, toate l-au format nu doar ca preot, ci ca intelectual român deplin conștient de misiunea sa istorică.
Ca preot greco-catolic în Hotoan, protopop paroh și arhidiacon onorific, Vasile Pătcașiu a înțeles că altarul și catedra sunt bastioane ale identității naționale. Biserica și școala confesională erau ultimele redute în care limba română se putea păstra vie, iar apărarea lor devenea o datorie sacră. Nu întâmplător autoritățile ungurești l-au perceput ca pe unul dintre liderii mișcării naționale din zona Satu Mare.
Implicarea sa nu s-a limitat la reacția din 1879. De-a lungul deceniilor, Vasile Pătcașiu s-a aflat în prima linie a luptei naționale. A fost delegat al Cercului electoral al Tășnadului la Conferința generală de la Sibiu din 1892, alături de Andrei Cosma, primind din partea alegătorilor „plenipotență” deplină, cu obligația de a respecta și apăra hotărârile națiunii române. A participat la banchetele și întrunirile unde se rosteau toasturi nu pentru putere, ci pentru dreptate, alături de figuri precum Constantin Lucaciu și Antoniu Băliban.
Ca intelectual și cronicar al Hotoanului, Pătcașiu a lăsat și mărturii scrise de mare valoare. În 1889, la moartea lui Mihai Eminescu, el consemna cu durere și respect pierderea „ilustrului poet” care a dat o nouă direcție poeziei românești,un semn că lupta pentru limbă era, în egală măsură, o luptă pentru cultură și spirit.
Firește, drumul său s-a intersectat cu marile momente ale istoriei românești. A fost apropiat al lui Vasile Lucaciu și participant la mișcarea Memorandumului, contribuind la discuțiile purtate pentru definitivarea documentului ce urma să fie înaintat împăratului de la Viena. Iar în 1918, ca delegat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, a mers să susțină cu fapta și cuvântul Unirea Transilvaniei cu România. Un an mai târziu, la 25 mai 1919, în fruntea corului sătesc, i-a întâmpinat la Carei pe regele Ferdinand și regina Maria,un gest simbolic, care lega lupta de decenii pentru drepturi de împlinirea idealului național.
Evenimentul de la 3 februarie 1879 rămâne, astfel, mai mult decât o dată din calendar. El este expresia unei rezistențe conștiente, iar figura lui Vasile Pătcașiu întruchipează tipul de preot-patriot care a știut să unească credința, cultura și lupta națională. Prin oameni ca el, limba română nu a fost redusă la tăcere, iar românii din Sătmar și din întreaga Transilvanie au rămas ceea ce erau: un neam viu, demn și hotărât să-și apere identitatea.
