La 20 februarie 1919, pământul Bihorului a fost udat cu lacrimi și sânge românesc. Într-o vreme de cumpănă pentru neamul nostru, când hotarele abia își căutau dreptatea după Marea Unire, satele românești din această parte de țară au fost supuse unor acte de cruzime greu de cuprins în cuvinte. Relatările apărute în ziarul Românul din 7/20 februarie 1919 consemnează o pagină dureroasă, dar grăitoare pentru tăria sufletului românesc.
În comuna Ceciche (n.r. actual comuna Țețchea, jud. Bihor) , frații Teodor și Gașpar Corb au căzut victime ale violenței, iar mama lor, rănită încercând să-și apere copiii, a fost dusă la spitalul din Oradea. La Gurbediu, casele au fost devastate, iar nevinovăția pruncilor a fost batjocorită fără milă. La Chizar, preotul Dănilă a fost ucis, iar în Marginea, preotul Alexandru Mărcuș a fost jefuit chiar în biserică, loc al păcii și al mângâierii sufletești.
În Suburbul de Jos, protopopul Petru Cupșa a fost schingiuit, iar în Tileagd, protopopul Munteanu a scăpat ca prin minune, fugind peste garduri și trecând Crișul înot pentru a-și salva viața. În Vașcău, un alt protopop, bolnav, era păzit de soldați, în timp ce intelectuali români, învățătorul Vasile Sala, Mihai Popa și dr. Ciurdariu, au fost arestați și duși sub escortă la Oradea.
Aceste fapte nu sunt doar episoade izolate de violență. Ele trebuie înțelese în contextul frământărilor ce au urmat prăbușirii Imperiului Austro-Ungar și afirmării dreptului românilor la unitate națională. În acele luni tulburi, când Transilvania își afirmase voința de unire cu România, în unele zone au izbucnit represalii și conflicte, alimentate de tensiuni politice și militare.
Și totuși, dincolo de suferință, 20 februarie 1919 rămâne o zi a demnității românești. Preoți, învățători, țărani și copii, toți au fost puși la încercare. Dar credința, limba și conștiința lor națională nu au putut fi zdrobite. În fața asupririi, românii bihoreni au dovedit că dragostea de neam și de dreptate este mai puternică decât frica.
Astăzi, privind în urmă, nu suntem chemați la ură, ci la memorie și responsabilitate. Jertfa celor căzuți ne amintește că libertatea și unitatea nu sunt daruri gratuite ale istoriei, ci roade ale curajului și statorniciei. În Bihor, la 20 februarie 1919, s-a scris o pagină de suferință, dar și una de neclintită credință în destinul românesc.
Să le cinstim memoria prin adevăr, prin solidaritate și prin păstrarea vie a conștiinței naționale.
