La 21 februarie 1919, în plin proces de redesenare a hărții Europei după Primul Război Mondial, Ion I. C. Brătianu a făcut un gest de fermitate diplomatică ce avea să rămână emblematic pentru apărarea drepturilor românești asupra Banatului. Prim-ministrul României s-a adresat printr-o scrisoare ministrului de externe al Franței, Stéphane Pichon, președintelui Comisiei pentru revendicările românești, André Tardieu, precum și delegatului american Edward M. House, semnalând o situație gravă: trupele sârbe continuau să ocupe o parte din Banat, unde se dedau la acte de violență și intimidare împotriva populației ostile dominației Serbiei.
Această intervenție nu a fost o simplă notă diplomatică. Ea a fost expresia responsabilității unui stat care, după jertfele cumplite din anii 1916–1918, cerea respectarea principiilor proclamate de Aliați, în special dreptul popoarelor la autodeterminare.
Banatul, pământ românesc între interese și presiuni
Banatul istoric era un teritoriu multietnic, dar cu o prezență românească majoritară în numeroase districte. După prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, românii bănățeni își exprimaseră, prin reprezentanții lor, voința de unire cu România, în consonanță cu actul de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia.
Cu toate acestea, în contextul militar și politic extrem de fluid al începutului anului 1919, trupe sârbe au ocupat părți importante din Banat. În scrisoarea sa, Brătianu atrăgea atenția că această ocupație era însoțită de presiuni, intimidări și abuzuri asupra populației românești, fapte incompatibile cu spiritul de justiție invocat la Conferința de Pace de la Paris.
Demersul lui Ion I. C. Brătianu a fost unul lucid și hotărât. România nu cerea privilegii, ci aplicarea consecventă a principiilor pentru care luptase alături de Antantă.
Prin apelul către Stéphane Pichon, André Tardieu și Edward M. House, Brătianu a pus Marile Puteri în fața propriei lor retorici despre libertate și dreptate. Mesajul era clar: nu poate exista pace durabilă dacă voința majorității românești din Banat este ignorată, iar populația este supusă constrângerilor militare.
În acel moment, România își afirma nu doar drepturile istorice și etnice, ci și demnitatea de stat aliat care plătise cu sânge pentru idealul unității naționale.
Un episod din lupta pentru România Mare
Scrisoarea din 21 februarie 1919 trebuie înțeleasă în contextul mai larg al eforturilor diplomatice românești de la Paris. În timp ce soldații români apărau frontierele în Est și Vest, delegația condusă de Brătianu purta o luptă la fel de importantă în cancelarii.
Banatul nu era doar o chestiune de frontieră, ci o problemă de identitate și securitate națională. Pentru români, acest ținut reprezenta continuitatea istorică, munca generațiilor și contribuția la civilizația central-europeană.
Prin intervenția sa, Ion I. C. Brătianu a arătat că România nu acceptă împlinirea parțială a idealului național. Evacuarea trupelor sârbe și stabilirea unei frontiere conforme cu realitățile etnice au devenit obiective clare, susținute prin argumente juridice, istorice și morale.
Astăzi, la mai bine de un secol distanță, episodul din 21 februarie 1919 rămâne o lecție despre fermitate, responsabilitate și patriotism lucid. România Mare nu a fost doar rodul entuziasmului popular, ci și al unei diplomații vigilente, capabile să apere fiecare palmă de pământ prin argument și drept internațional.
Scrisoarea lui Brătianu către reprezentanții Franței și Statelor Unite a fost o declarație de principiu: România nu cerea mai mult decât i se cuvenea, dar nici nu era dispusă să accepte mai puțin.
În acel februarie tensionat, glasul României s-a făcut auzit la Paris, și a vorbit în numele Banatului românesc, cu demnitate și hotărâre.
