La începutul secolului al XX-lea, românii din Transilvania și Banat trăiau încă sub presiunea politicilor de maghiarizare ale Imperiului Austro-Ungar. În acest context tensionat, orice manifestare a identității românești era privită cu suspiciune și adesea pedepsită. Un astfel de moment s-a petrecut la 5 martie 1907, la Caransebeș, când mai mulți fruntași ai comunității românești au fost condamnați pentru un gest care astăzi pare firesc: afirmarea solidarității naționale.
În acea zi, protopopul Andrei Ghidiu a fost osândit la 15 zile de închisoare și o amendă de 200 de coroane. Alături de el au fost condamnați Dr. Petru Barbu, profesor (10 zile și 200 de coroane), Dr. M. Brediceanu, avocat (8 zile și 200 de coroane), Emilia Brodatschi (8 zile și 200 de coroane), A. Sârbu (8 zile și 200 de coroane) și M. Săbăila (1 zi și 25 de coroane). „Vinovăția” lor era simplă și profund simbolică: au rostit cuvintele „Românul cu românul trebuie să știe” și au purtat o panglică tricoloră. Autoritățile maghiare au interpretat acest gest ca pe o „agitație împotriva statului”.
Privită astăzi, condamnarea acestor români nu a fost doar o sancțiune juridică, ci un episod din lupta pentru demnitate națională. Într-o epocă în care identitatea românească era adesea marginalizată, gesturile simple, o panglică tricoloră sau un îndemn la solidaritate, deveneau acte de curaj.
Figura centrală a acestui episod este Andrei Ghidiu, un om de o vastă cultură și o puternică vocație publică. Născut la 15 ianuarie 1849 în Deda, el a parcurs un drum intelectual impresionant. După studiile de la Reghin și Blaj, a urmat Institutul teologico-pedagogic din Sibiu, iar apoi, sprijinit de marele mitropolit Andrei Șaguna, și-a continuat pregătirea universitară la Viena și Leipzig. Această formație europeană l-a transformat într-un intelectual complet: profesor, teolog, istoric și militant al drepturilor românilor.
La Caransebeș, Ghidiu a devenit una dintre cele mai respectate personalități ale vieții românești. A predat teologia în limba română, a condus viața bisericească în calitate de protopop și a fost un activ promotor al culturii române prin ASTRA, al cărei despărțământ din Caransebeș l-a condus. Prin activitatea sa, el a contribuit la consolidarea conștiinței naționale într-o perioadă în care aceasta era constant pusă la încercare.
Condamnarea din 1907 nu l-a intimidat. Dimpotrivă, a devenit o dovadă a verticalității sale. Pentru Ghidiu și pentru contemporanii săi, ideea că „românul cu românul trebuie să știe” nu era doar un slogan, ci un principiu fundamental: solidaritatea și conștiința națională erau cheia supraviețuirii unui popor aflat sub dominație străină.
Anii aveau să confirme rolul istoric al acestor oameni. În 1918, Andrei Ghidiu a fost delegat de drept la marea adunare a românilor de la Alba Iulia, participând la momentul în care s-a decis unirea Transilvaniei cu România, în cadrul istoricei Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Pentru el și pentru generația sa, acel moment a reprezentat împlinirea unei lupte duse timp de decenii.
Viața sa s-a încheiat la 2 noiembrie 1937, la venerabila vârstă de 89 de ani, fiind respectat și regretat de întreaga lume bisericească și culturală. Până la final, a rămas un simbol al dăruirii pentru neam și biserică, apreciat inclusiv de patriarhul Miron Cristea, care fusese cândva episcop al Caransebeșului.
Episodul din 5 martie 1907 rămâne o pagină sugestivă din istoria românilor din Banat. El ne amintește că libertatea și unitatea națională nu s-au câștigat prin gesturi spectaculoase, ci adesea prin curajul discret al unor oameni care au refuzat să renunțe la identitatea lor. Iar printre acești oameni se numără, cu cinste, protopopul Andrei Ghidiu, un slujitor al credinței, al culturii și al idealului românesc.
