La 7 martie 1917 era dată sentința în procesul de spionaj de la Cluj – Nouă români din Ardeal, preoţi, avocaţi, învăţători, condamnaţi la moarte prin spânzurătoare. (Foaia poporului român, 18 Martie 1917).
“Prin sentinţa dată se recunoaşte vinovăţia celor doi acuzaţi principali: David Pop, preot greco-oriental, din Hărman (comit. Braşovului), şi Spiridon Boita, fost solgăbirău la Braşov, mai târziu candidat de avocat, pe temeiul articolului 321 din codul militar, care vorbeşte despre delicte de spionaj.”
7 Martie 1917 – Martirii spânzurătorii de la Cluj. Români condamnați pentru că și-au iubit neamul
În anii cumplitei încleștări a Primului Război Mondial, când Ardealul se afla încă sub stăpânirea austro-ungară, lupta pentru unitatea națională nu s-a purtat doar pe fronturile militare. Ea s-a purtat în tăcere, în umbră, prin curajul unor oameni simpli,preoți, învățători, avocați, care au pus mai presus de propria viață idealul libertății românești.
La 7 martie 1917, tribunalul militar de la Cluj a pronunțat o sentință cutremurătoare în așa-numitul „proces de spionaj”. Nouă români ardeleni au fost condamnați la moarte prin spânzurătoare, fiind acuzați de spionaj în favoarea României. În realitate, vina lor era una singură: iubirea de neam și dorința de a contribui la eliberarea Transilvaniei.
În centrul acestui proces s-au aflat două figuri exemplare: preotul David Pop din Hărman și Spiridon Boita, fost solgăbirău la Brașov și candidat de avocat. Autoritățile austro-ungare i-au declarat vinovați în baza articolului 321 din codul militar, articol destinat pedepsirii spionajului. Pentru români însă, acești oameni nu au fost spioni, ci patrioți care au slujit idealul național.
Rețeaua organizată de Spiridon Boita era impresionantă. Sub conducerea sa au activat, la un moment dat, aproape două sute de colaboratori răspândiți în diferite zone ale Transilvaniei. Aceștia au reușit să obțină informații esențiale despre sistemul de fortificații construit de austro-ungari de-a lungul Oltului transilvan și al Mureșului. Planurile și datele culese erau transmise peste munți, în Regatul României, prin intermediul șefului Poliției din Predeal.
Boita era un adevărat maestru al disimulării. Pentru a-și îndeplini misiunile, s-a travestit în geambaș, muncitor de fabrică, tăietor de lemne sau negustor, străbătând orașe precum Timișoara, Szeged sau Szolnok. Într-o misiune de verificare a mișcărilor de trupe ale Puterilor Centrale, a recurs chiar la un procedeu ingenios: a adunat pământ de pe roțile trenurilor militare pentru a stabili, prin analiză chimică, de unde proveneau acestea.
La rândul său, învățătorul David Pop a intrat în această activitate dintr-un profund sentiment patriotic. Recrutat cu ajutorul fratelui său, Romulus Pop, farmacist în Ploiești, el a fost verificat de Serviciul de informații al Armatei române și a devenit unul dintre oamenii de bază ai rețelei informative. Primele sale informații au fost transmise încă din Paștele anului 1915, prin intermediul unei rude cu care s-a întâlnit la București.
Dar frontul invizibil al informațiilor era plin de pericole. Lipsa de experiență, greșelile inevitabile și vigilența crescândă a autorităților austro-ungare au dus treptat la descoperirea rețelelor românești.
În 21 octombrie 1915, Spiridon Boita a fost arestat. În posesia lui s-a descoperit o schiță a fortificațiilor austro-ungare din Carpați, document pe care anchetatorii au reușit să-l reconstituie chiar și după ce fusese șters, folosind grafit. Câteva zile mai târziu, între 22 și 24 octombrie 1915, a fost arestat și David Pop, împreună cu colaboratorii săi.
După luni lungi de anchete și detenție, verdictul a venit în martie 1917. Tribunalul militar a pronunțat condamnarea la moarte pentru mai mulți dintre cei implicați. Sentința era menită să fie un exemplu pentru românii ardeleni, o încercare de a înăbuși spiritul național care creștea tot mai puternic.
Istoria a demonstrat însă contrariul. Astfel de jertfe nu au înfrânt voința românilor, ci au întărit-o. Fiecare condamnare, fiecare temniță, fiecare spânzurătoare a adâncit convingerea că libertatea și unitatea neamului trebuie câștigate cu orice preț.
Doar un an mai târziu, în 1918, visul pentru care acești oameni au suferit avea să se împlinească prin Unirea Transilvaniei cu România.
Martirii procesului de la Cluj rămân, astfel, parte din lunga galerie a eroilor necunoscuți ai neamului românesc, oameni care au lucrat în tăcere, dar cu un curaj imens, pentru ca România să devină întreagă.
Sacrificiul lor ne amintește că istoria nu este făcută doar de armate și de mari conducători, ci și de acei români care, în momentele decisive, au ales să-și pună viața în slujba Patriei.
