15 Martie 1820 – A început revolta țăranilor din Semlac, Arad, împotriva notarului, care a adunat ilegal de la săteni, mari sume de bani. Mișcarea a fost semn de nemulțumire și împotriva comitelui (prefectului), care nu lua măsuri de îndepărtare a notarului din primărie.
La începutul secolului al XIX-lea, românii din vestul țării trăiau sub o administrație străină care, de multe ori, se arăta nedreaptă și abuzivă față de populația majoritar românească. În acest context de tensiuni sociale și administrative, ziua de 15 martie 1820 a rămas în memoria locală ca momentul în care țăranii din satul Semlac, din zona Arad, s-au ridicat împotriva abuzurilor autorităților locale.
Nemulțumirea oamenilor avea o cauză clară: notarul local adunase de la săteni sume mari de bani în mod ilegal, folosindu-se de poziția sa pentru a stoarce comunitatea de resursele sale. Pentru țăranii români, care trăiau deja greu din munca pământului, aceste biruri nedrepte reprezentau nu doar o povară economică, ci și o ofensă adusă demnității lor.
Oamenii au încercat mai întâi să caute dreptate pe cale administrativă. Plângerile lor au ajuns la comitele districtului, echivalentul prefectului de astăzi,, însă acesta nu a luat nicio măsură pentru a-l îndepărta pe notarul abuziv. Lipsa de reacție a autorităților a amplificat indignarea satului. În ochii țăranilor, nu mai era vorba doar de un funcționar corupt, ci de un sistem care ignora dreptatea și vocea românilor.
Astfel, în ziua de 15 martie 1820, răbdarea comunității s-a sfârșit. Țăranii din Semlac s-au ridicat împotriva notarului și a nedreptății pe care acesta o reprezenta. Revolta lor a fost expresia directă a dorinței de dreptate și a nevoii de a apăra munca și onoarea familiilor lor. Departe de a fi un simplu conflict local, acest episod reflectă spiritul de rezistență al românilor din Transilvania și Banat, care de-a lungul veacurilor au înfruntat nedreptatea cu curaj.
Chiar dacă revolta nu a schimbat imediat structura administrației locale, ea a demonstrat că oamenii simpli nu erau dispuși să accepte la nesfârșit abuzurile. În istoria satelor românești, astfel de momente au reprezentat semințele conștiinței sociale și naționale care aveau să se dezvolte în deceniile următoare.
Revolta de la Semlac din 1820 rămâne, așadar, un episod grăitor despre demnitatea țăranului român. În fața nedreptății, oamenii locului au ales să se ridice și să spună „destul”. Prin gestul lor, au arătat că libertatea și dreptatea nu sunt doar idealuri ale marilor conducători sau ale revoluțiilor celebre, ci și ale comunităților mici, unde fiecare om își apără cu hotărâre munca, familia și onoarea.
Astfel de momente, aparent mărunte în marile cronici ale istoriei, alcătuiesc de fapt temelia spiritului românesc, un spirit care nu acceptă umilința și care, atunci când este împins la limită, știe să se ridice cu demnitate.
