Evenimentul din 16 iulie 1479, legat de lucrările de construcție/reconstrucție a Cetății Chilia de către Ștefan cel Mare, se înscrie în seria eforturilor susținute ale domnitorului moldovean de a întări sistemul defensiv al țării, în special în zonele de frontieră strategică, precum Delta Dunării.

Cetatea Chilia se afla la gura brațului Chilia al Dunării, într-o zonă strategică ce controla accesul naval spre nordul Mării Negre și gurile Dunării. În Evul Mediu, Chilia era un important port comercial și militar disputat de Moldova, Ungaria, Imperiul Otoman și Genovezi. Existau două cetăți: Chilia Veche (pe malul stâng, în prezent în România) și Chilia Nouă (pe malul drept, azi în Ucraina).

În anii 1460–1465, Ștefan cel Mare a dus o campanie pentru a recupera Chilia de la unguri, reușind în 1465 să o cucerească și să o integreze în Moldova. După cucerire, a început o perioadă de reconstrucție masivă, consolidarea zidurilor, întărirea fortificațiilor cu turnuri și bastioane și construirea de noi valuri de apărare și șanțuri.

În această zi, se consemnează continuarea lucrărilor la sistemul de fortificații al cetății Chilia, în special împrejmuirea cetății vechi de piatră cu noi ziduri și fortificarea poziției în fața presiunii otomane. Această acțiune făcea parte dintr-o strategie mai largă de apărare a gurilor Dunării, în contextul amenințării otomane crescânde după căderea Constantinopolului (1453) și a campaniilor antiotomane desfășurate de Ștefan în Țara Românească și sudul Basarabiei.

Chilia era de o importanță strategică vitală pentru Moldova deoarece controla rutele comerciale spre Marea Neagră, era un pilon defensiv împotriva unei eventuale invazii otomane prin sud și asigura acces la resurse și comerțul cu grâne, pește, sare și blănuri.

În 1484, în ciuda lucrărilor de întărire, otomanii cuceresc Chilia și Cetatea Albă, în urma unui atac naval masiv. Din acel moment, Moldova pierde accesul direct la mare pentru câteva secole.Chilia devine cetate otomană, fiind refortificată și transformată în bază militară.

Lucrările din 16 iulie 1479 sunt un simbol al eforturilor titanice ale lui Ștefan cel Mare de a apăra independența Moldovei în fața Imperiului Otoman. Cetatea Chilia a fost una dintre cele mai importante fortificații ale Evului Mediu românesc, iar reconstrucția ei dovedește viziunea strategică a domnitorului moldovean.

Articolul 16 iulie 1479 – Ștefan cel Mare încheie construirea cetăţii Chilia Nouă apare prima dată în Glasul.info.

Evenimentul din 16 iulie 1894, în care guvernul maghiar de la Budapesta a dizolvat Partidul Național Român (PNR) din Transilvania și Ungaria, este unul dintre momentele-cheie ale luptei politice a românilor transilvăneni pentru drepturi naționale, într-un context de represiune și maghiarizare intensă din partea autorităților de la Budapesta.

Transilvania la sfârșitul secolului al XIX-lea făcea parte din Imperiului Austro-Ungar (după Compromisul austro-ungar din 1867). Românii erau majoritari în Transilvania, dar nu aveau recunoaștere națională oficială.

Politica guvernului de la Budapesta urmărea maghiarizarea forțată a naționalităților, în special prin interzicerea limbii române în administrație și educație, controlul asupra Bisericilor greco-catolică și ortodoxă și limitarea dreptului la asociere și exprimare națională.

Partidul Național Român (PNR) înființat neoficial în 1869, a fost principala formațiune politică a românilor din Transilvania a fost condus de personalități precum Ioan Rațiu, Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băsești. PNR nu fusese înregistrat oficial la Budapesta, dar era recunoscut de români ca for reprezentativ. Activitatea sa era centrată pe revendicări naționale, egalitate în drepturi, autonomie culturală, recunoașterea românilor ca națiune și proteste politice pașnice și petiții – cel mai celebru exemplu fiind Memorandumul Românilor din 1892.

Evenimentul din 16 iulie 1894 are loc la doar o lună după procesul Memorandiștilor de la Cluj (mai–iunie 1894), în care 14 lideri români au fost condamnați la închisoare, guvernul maghiar a trecut la o măsură și mai dură, și anume dizolvarea oficială a Partidului Național Român, sub pretextul că “nu avea statute legale recunoscute”, “acționa în afara legii” si “avea „legături cu elemente din străinătate” (aluzie la sprijinul românilor din Regat și diaspora)”. Această decizie a fost, în esență, o măsură de represiune politică și de intimidare.

Dizolvarea oficială nu a dus la încetarea activității PNR – el a continuat neoficial, prin rețele culturale și bisericești. Liderii PNR au devenit simboluri ale rezistenței românești în Transilvania. În deceniile următoare, PNR se va reorganiza și va avea un rol esențial în Declarația de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 și formarea României Mari.

Evenimentul din 16 iulie 1894 marchează apogeul represiunii maghiare împotriva mișcării naționale românești din Transilvania în secolul al XIX-lea. Deși formal dizolvat, PNR și-a continuat misiunea, contribuind decisiv la unificarea Transilvaniei cu România în 1918.

Articolul 16 iulie 1894 – Guvernul maghiar, neputând tolera activitatea unui partid politic românesc, a dispus la 16 iulie 1894 dizolvarea Partidului Național Român din Transilvania și Ungaria apare prima dată în Glasul.info.

La 16 iulie 1967 a încetat din viață profesorul și publicistul Mihai Carp. De numele său se leagă la Iași primele mișcări sindicale și înființarea primului sindicat al profesorilor secundari, Mihai Carp luptând constant pentru îmbunătățirea condițiilor de desfășurare a mediului de învățământ și totodată al condițiilor de trai ale personalului din învățământ.

Mihai Carp, născut la Iași la 7 octombrie 1875, a fost un renumit profesor și publicist.Acesta și-a făcut toate studiile în orașul natal, în Iași. Se numără printre intelectualii de marcă ai vremii sale care la 1906 fondau la Iași revista Viața Românească, o publicație căreia i-a dedicat devotamentul său pe parcursul întregii sale vieți. Între anii 1906 și 1920, Mihai Carp și-a asumat benevol administrarea revistei, colaborând intens în redacția revistei Viața Românească, atât la rubricile permanente, cât și cu lucrări ocazionale.

Odată cu luarea licenței în științele istorico-filozofice, Mihai Carp îmbrățișează cariera didactică și activează ca profesor secundar la Râmnicu Vâlcea, la Liceul Național din Iași, la liceul particular Anastasie Bașotă din Pomîrla, etc.

Mihai Carp a rămas în memoria foștilor săi elevi, printre ei numărându-se nume importante ale culturii românești precum Ionel Teodoreanu sau Demostene Botez, ca o figură luminoasă de dascăl erudit.

Articolul La 16 iulie 1967 a încetat din viață profesorul și publicistul Mihai Carp apare prima dată în Glasul.info.

Pe data de 16 iulie 1999, pe șoseaua dintre Olimp și Eforie Sud, în județul Constanța, își pierdea viața într-un accident de mașină unul dintre cei mai apreciați membri fondatori ai grupului umoristic Vacanța Mare: Dan Sava.

Dan Sava, zis Semaka, era absolvent al Facultății de Informatică de la Craiova, căsătorit, tatăl a două fete, autorul a două cărți de umor. Deja sunt peste două decenii fără Dan Sava de la Vacanța Mare.

Constituit încă de la sfârșitul anilor ’80 (n.r. în mod oficial în anul 1988), Vacanța Mare este un grup umoristic românesc, format inițial din Dan Sava, Mugur Mihăescu, Radu Pietreanu, Felix Sava și Dan Ștefănescu.

După moartea lui Dan Sava din vara anului 1999 (într-un accident de mașină petrecut în județul Constanța, lângă stațiunea Olimp), Mugur Mihăescu și Radu Pietreanu au continuat activitatea grupului, realizând emisiuni săptămânale umoristice la Pro TV.

Audiența emisiunilor de televiziune ale grupului Vacanța Mare a cunoscut de-a lungul timpului suișuri și coborâșuri, astfel că formatul emisiunilor a suferit multiple modificări pe parcursul anilor. În anul 2007 grupul umoristic s-a mutat de la Pro TV la Kanal D, apărând în grila noului post televiziune cu un nou format de emisiune, ușor difert față de ceea ce prezentau la Pro TV.

Articolul 16 Iulie 1999 –  Își pierdea viața într-un accident de mașină unul dintre cei mai apreciați membri fondatori ai grupului umoristic Vacanța Mare: Dan Sava apare prima dată în Glasul.info.

Oficial, principalele cauze ale separarii canonice și ale întreruperii comuniunii liturgice dintre cele două mari ramuri ale cresștinătății, cea vestică (catolică) și cea estică (ortodoxa), au fost disputele asupra autorității papale și inserarea clauzei Filioque în Crezul de la Niceea, deși au existat și cauze minore, cum ar fi dispute legate de jurisdicția asupra anumitor regiuni, sau de alte practici liturgice.

Deși tensiunile între creștinătatea latină (vestică) și cea greacă (estică) existau de mai multă vreme, anul 1054 este momentul în care legăturile formale dintre cele două ramuri ale creștinătății s-au rupt definitiv.

Intalnirea mea cu Hristos – Interviuri cu occidentali convertiti la Ortodoxie

Ruptura dintre civilizatiile din vestul si estul fostului Imperiu Roman incepe cu Marea Schisma din anul 1054. Anatemizarea reciproca a facut ca si azi esticii se simt duhovniceste superiori occidentalilor si invers, vestul se uita cu condescendenta la situatia materiala din est.

Cruciatii refac pentru o scurta perioada in forta unitatea crestina dupa ocuparea Ierusalimului si Constantinopolului. Dar in loc de buna intelegere de atunci toti greco-ortodocsii au o aversiune atavica fata de cruciati, occidentali.

Cum s-a ajuns aici? Imediat după Marea Schisma, în Secolele XI-XIII, Revolutia papala a pus bazele civilizatiei occidentale actuale, prin sanctificarea ratiunii: ratio, stiinta si scoala, de la greci; dreptul, individualitatea si proprietatea privata, de la romani; ambele puse, apoi, in slujba escatologiei si eticii Bibliei. Sinteza straina ortodoxiei.

Note/Surse:

Articolul 16 iulie 1054: Marea Schismă dintre bisericile creștine occidentale și bisericile orientale de rit bizantin apare prima dată în Glasul.info.