Adevarul istoric despre unguri
Acesti urmasi ai lui ARPAD sunt, din pacate, romanii panonieni si apoi transilvaneni maghiarizati, manipulati de papalitate si uneltele lor de actiune, regii unguri, in vederea extinderea catolicismului spre estul Europei si acapararii bogatiilor autohtonilor acestor locuri.
Insusi dusmanul poporului roman Rœsler in a sa „Romanische Studien” scrie, despre exterminarea ungurilor in anul 955 la Lechfeld de catre Otto I imparatul germanilor si, modul cum s’a creat regatul maghiar, din convertirea autohtonilor romani panonieni ortodocsi la catolicism, sub amenintarea exterminarii (contrar afirmatiilor din cartile de istorie, cum ca ungurii ar fi fost crestinati).
Adevarul istoric despre unguri
Despre conducatorul ultimei expeditii a ungurilor in occident, din anul 955, dupa nume Bulcsu (Bulciu, Bulesu), roman, cronicarul bizantin G. Cedrenus, compiland cronicile existenteale lui Skylitzes, Syncellus si Theophanes, scrie urmatoarele despre el:
„Iar turcii (ungurii n. trad.) n’au incetat de a face incursiuni in teritoriul roman (este vorba de al germanilor din occident n.n.). In acest timp principele lor Bolosudes (nume grecizat a lui Bulcsu sau Bulesu n.n) inainte de a veni la Constantinopol, s’a prefacut ca voieste sa imbratiseze credinta crestina si sa se boteze. De aceea a fost bine primit deimparatul Constantin si dupa ce a fost impodobit cu demnitateade patriciu (titlu nobiliar ce’i conferea si multe daruri in bani siobiecte de cult, n.n.) s’a intors acasa incarcat cu multe daruri.Nu mult dupa aceea, Gylas (Iuliu in romana n.n.), si el principeal turcilor (ungurilor n. trad.) s’a dus de asemenea tot la Constantinopol pentru acelasi lucru. Dupa ce s’a botezat si dupa ce a fost la fel tratat, ca si cel de mai inainte, a luat cu sine pe calugarul Jeroteiu, vestit pentru cucernicia sa. Pe acesta patriarhul Theophilactus l’a hirotonisit ca episcop al Turciei (al Ungariei n. trad.). Jeroteiu venind in Turcia (Ungaria. trad.) a convertit pe multi de la ratacirea barbara la religia crestina. Gylas (adica Iuliu n.n.) a ramas in credinta sa pentru intotdeauna si el n’a mai atacat pe crestini. Bolosudes (Bulcsun.n.) insa, calcand invoiala ce facuse cu Dumnezeu, a atacat cu tot poporul sau pe romani (germani n.n.).
Dar tot el, ridicându’se împotriva francilor, a fost prins şi crucificat.(Din cartea lui G. Popa–Lisseanu „Dacia în autorii clasici”, Editura Vestala, Bucureşti, 2007, pg. 342, 343).
Ce trebuie sa retinem din aceasta cronica, o compilatie scrisa dupa doua secole de la savarsirea evenimentelor, aproximativ mijlocul secolului al X-lea. Cu toate ca in cronica se vorbeste de turci si nu de unguri, cronicarii vremii i’au asemuit dupa infatisare cu grupul uralo-altaic al turcilor care fortau la acea vreme granitele Imperiul Bizantin. Inca de pe atunci incepuse campania papalitatii de maghiarizarea numelor (prenumelor de fapt la acea vreme) din Iuliu in Gylas (Gyula), care capatand titlu nobiliar la Constantinopol va deveni voievod al Transilvaniei cum veti descoperi in cele ce vor urma. Faptul ca insusi patriarhul Constantinopolului trimite unepiscop in Panonia si Transilvania insemna ca deja existau asezamite crestine, preoti ortodocsi in regiune, confirmand ceea ce si alte cronici ale vremii atestau acest adevar. In cele ce urmeaza am dori sa punem la punct cifrele navalitorilor unguri, cifre pe care le afiseaza istoricii maghiari si istoricul I. Bulei in cartea sa „Scurta istorie a romanilor”, Editura Meronia, Bucuresti, 1996. In aceasta carte, autorul citeaza pe Fugedi E., istoric maghiar, care apreciaza la 400.000– 500.000 numarul invadatorilor! Daca ar fi fost atatia, ar fi putut la acea vreme cuceri intreaga Europa! I. Bulei accepta numarul lor la 100.000 – 150.000, dupa cifrele avansate de istoricii L. Musset, M. Reinhart, Ioan Aurel Pop.
Urmăriți Glasul.info și pe Google NewsDaca I. Bulei accepta aceasta cifra, de ce, in scurta sa istorie, a noastra, a romanilor, nu da si numarul autohtonilor romani din Panonia si Transilvania! Dupa parerea noastra, numarul navalitorilor unguri a fost mult mai redus. Sunt semnificative aprecierile istoricului roman Vasile Maniu care in cartea sa „Romanii in literatura straina. Studii istorico-critice si etimologice”,Bucuresti, 1883, p. 37, (v. si A. Deac, „Istoria adevaruluiistoric”, volumul II, p. 284) scria, demascand nefastele metode de falsificare a documentelor, a cronicilor vremii de catre potentatii politici bizantini si unguri: „Cronicarii unguri n’au ramas mai prejos (decat cei bizantini) in falsificarea, (as adaoga in special al numarului componentei triburilor navalitoare n.n.), desfiintarea numelor gentilice, topice, a urmat si urmeaza la dansii pe o scara intinsa, cu o energie febrila, in scop de maghiarizare, care a devenit pentru Arpadieni un principiu de stat”.
Semnificativa in aceasta privinta, este recunoasterea decatre notarul regal al Ungariei, Bonfiniu (numai nume maghiar nu avea n.n.), care nu se sfiia sa declare ca «totul este viciat si denaturat pana la ineptie in Analele Ungariei»”. Si istoricul roman, pe baza faptelor concrete, a gasit acest procedeu nedemn si la alti istorici straini, dezvaluindu’l fara crutare: „
Deprinderea cronicarilor vechi bizantini, slavi, germani, si, in cele din urma, maghiari de a desfigura prin uz frecvent numiri de familie si localitati pana la necunoscut, intunecand faptele istorice si confundand geneza si a limbilor si a popoarelor prin sistemul analogiilor”.
V. Maniu conchidea ca „Vatamatoarea indatinare mai la toti cronicarii vechimii de a transmite tarilor si popoarelor mici numele etnografic si topical tarilor si popoarelor din vecinatate, confundand unele cu altele”, adaugand cu regrete si tristete ca „Noi romanii am platit scump pacatul acesta al strainilor”.
Tot in cartea sa, V. Maniu la p. 37 remarca: „Reiese adevarul istoric prezentat ca «o enigma» invederand ca acei Cumani, Ausoni, Uzi, Pacinati (Pecenegi n.n.), Catani de ale caror renume si fapte sunt pline analele bizantine, slavone si maghiare din secolele X-XIII, ca si cronicile din secolele IV-VII-IX, au fost romanii”. Ca o dovadade netagaduit a acestor aprecieri, in aceasta privinta, este si constatarea istoricului ungar I. Kemenyi, care cercetand, deosebit de atent, numele de „etnii”, reflectate in documentele si vechile cronici unguresti, ajunge si el la concluzia realista, potrivit careia: „Ungurii numeau pe romani si huni si cumani”, motivand acest lucru „pentru ca diplomatia nu se ocupa decat de stapaniri politice, iar nu de nationalitate, care intrau de’a dreptul in natiunea stapanitoare”.
Sa nu va mirati daca, citind cartile de istorie romanesti, cat si manualele scolare, DEX-ul, veti intalni scris la cele doua popoare, cumani si pecenegi ca sunt de etnie turca, cand ele sunt de fapt, de aceeasi etnie cu romanii, al marelui popor daco-getic (asa cum ne’au numit cronicarii straini) din intregul spatiu stapanit de Burebista.
Reluand estimarea numarului de unguri care au invadat Panonia trebuie sa tinem seama ca, inainte de invazia lor in Panonia, ungurii s’au luptat cu bulgarii in anul 895 pentru a se razbuna in urma masacrarii familiei lor, femei, copii, batrani, lasati la Atelcuz (barbatii fiind plecati intr’un raid de jaf, p.161 din cartea lui Rœsler) de catre bulgari si pecenegi. Rœsler, care ne relateaza acest eveniment, afirma ca in aceasta lupta au invins bulgarii, dar ca ar fi pierdut in lupta 20.000 de calareti.
Cum erau din aceeasi rasa, si aveau acelasi sistem de lupta, pierderea de luptatori unguri ar fi fost egala. De sigur ca cifrele sunt exagerate dar nu’i mai putin adevarat ca numarul ungurilor s’ar fi diminuat simtitor si ca cifra estimata de noi, la invazia lor in Panonia ar fi fost intre 10.000 si 15.000. (Mentionam faptul ca P. L. Tonciulescu i’a estimat doar la numai 3 – 5 mii! Admitand aceste cifre, in cele 45 de raiduri in occident si in teritoriile supuse Bizantului, numarul lor a fost cel putin diminuat la jumatate la fiecare raid. Cum credeti ca au putut continua ungurii raidurile de jaf, daca nu si’ar fi reimprospatat randurile cu aventurieri romani panonieni?
Deja in anul 913, Rœsler, in cartea sa amintita mai inainte, la p.173, aminteste ca dupa batalia de la raul Inn, n’au mai ramas in viata decat 30 de luptatori unguri!(s.n.) Si apoi, de unde puteau ungurii sa’si reinnoiasca caii pierduti in lupte, de unde hrana lor, refacerea armamentului si toate cele necesare vietii daca romanii sedentari, agricultori in mare parte, nu le’ar fi asigurat hrana, imbracamintea si harnasamentele pentru caii cu care invadau occidentul?
Dupa contactul cu romanii si cu germanii este mai mult ca sigur ca se mai civilizasera putin. Daca dupa anul 913 nu ma iramasesera decat 30 de luptatori, initiativa urmatoarelor raiduri in occident nu puteau sa o ia decat romanii panonieni, dupa cum a fost consfintita si in cronici, la ultima incursiune din anul 955, cand ultimii unguri au fost exterminati, iar conducatorul lor, romanul Bulcsu (Bulesu, botezat ortodox la Tarigrad n.n.) prins si crucificat.
Un alt episod in care se arata cruzimea metodelor de convertire la catolicism, cu taisul sabiei in caz de ne acceptare, este descris in „Cronica pictata de la Viena”, cap. XXXVII scris in latina in traducerea lui Popa-Lisseanu, episod publicat de domnul Gabriel Gheorghe in „Studii de cultura si civilizatie romaneasca”, Fundatia Gandirea, Bucuresti, 2001, pg. 109 si110, pe care-l redam in continuare: XXXVII.
Lupta regelui Stefan cel Sfant impotriva lui Gyula ducele Transilvaniei.
In urma, fericitul Stefan, dupa ce a primit din grija lui Dumnezeu coroana majestatii regale, a purtat un frumos si folositor razboi impotriva unchiului sau cu numele Gyula care, pe acea vreme, avea domnia peste intregul regat al Transilvaniei. Deci, in anul Domnului 1002, fericitul rege Stefan a prins pe ducele Gyula impreuna cu sotia si cei doi fii ai sai si i’a trimis in Ungaria. Aceasta insa pentru aceea a facut’o, fiindca, desi i s’a atras de foarte deseori luarea aminte de fericitul rege Stefan, el totusi nu s’a intors la legea crestina si n’a incetat de a ataca pe Unguri. Si intregul lui regat, foarte mare si foarte bogat, l’a unit cu monarhia Ungariei.
Regatul acela insa al sau se numeste pe ungureste Erdeleelw, care este udat de foarte multe rauri, din nisipul carora se culege aur si aurul din aceasta tara este foarte bun. Si in continuare domnul Gheorghe ne dezvaluie: Gyula = Iuliu (nume de barbat) si Gyula Fehervar = Alba Iulia, de unde rezulta ca, la inceputul sec. XI, voievodul Transilvaniei era un roman cu numele Iuliu. Daca ar fi fost ungur nu ar fi de crezut sa’i fi atacat pe unguri. Si nu este de mirare ca era ruda cu Bela = Voicu (v. „Cronica pictata”, p. 146) duce („Cronica pictata”, XXXVI) in Panonia, care trecand la catolicism, si’a schimbat numele in Stefan, nu Istvan(!). Pana la convertirea lui Stefan cum scrie Petru Maior, dar si altii, stim ca s’a deplasat la Bizant unde s’a botezat, dupa cum scrie Gheorghe Cedrenu, istoric bizantin, in Compendiul istoriilor (ap. P. Maior, Istoria bisericii romanilor, volumul I, p. 91).
Mai mult, Gyula a adus cu sine in Ardeal pe calugarul Ieroteiu care a convertit pe multi ardeleni la crestinism, cum arata Cedrenu si Zonaras. De aice, se intreaba P. Maior, ibid,p. 93: oare acei de Ierotheiu intorsi la credinta crestineasca fost’au romani au secui, ca inca atunci numai aceste neamuri era in Ardeal. (O precizare se impune, dupa unii cronicari, secuii au fost sciti, de acelasi neam cu romanii, antrenati, din nordul Marii Negre unde locuiau, de catre tatari in sec. XIII, probabil ca translatori, cand au navalit in centrul Europei, sau dupa alti autori, romani transilvaneni hotarnici din Muntii Apuseni n.n.)
Iar, mai sus: partea cea mai mare a locuitorilor din Ardeal au fost romani, si limba cea mai de obste, precum pana astazi, au fost cea romaneasca (ib). De ce preferau principii ardeleni sa se boteze la Bizant ne’o spune Petru Maior (op. cit., p. 92): …iar lor maicu norocire le era a se boteza inTarigrad (Constantinopol n.n.) pentru ca se facea patrichii (patricieni ai imperiului n. G.G.) si se inturna incarcati de bani si de alta avere…Care nadeajde, dupa cum cetiram din Cedrenu, tocma nu l’a inselat cu Giula pre Constantin Porfirogenetul (subl. G.G.)(imparatul Bizantului n.n.).
Din textele de mai sus rezulta ca la inceputul sec. XI voievodul Ardealului era un roman apartinator de Biserica din Bizant, in care fusese botezat si ducele Voicu( Bela) pana la trecerea la catolicism. Deci, Gyula era crestin, dar de rit bizantin, astfel ca imputatia care i’o face nepotul lui Stefan I ca nu s’ar fi intors la legea crestina are numai sensul ca a refuzat sa treaca la catolicism. Un alt caz similar, relatat tot in „Cronica pictata”, (p.147, note): Nobilii din Samogy si din Zalas, nevoind cu nici’un pret sa paraseasca ritul parintilor lor, nici sa primeasca religia catolica s’au revoltat in contra lui Stefan I.
In urma sfaturilor duhovnicului sau, prea fericitul Martin (care nu era altul decat nuntiul papal, care dirija intreaga activitate a regelui ungur n.n.), Stefan si’a strans armata (care era formata la acea vreme in majoritate de mercenari germani trimisi de papalitate si de bastinasi, putin la numar convertiti la catolicism n.n.)
l’a numit generalissim pe intreaga armata pe strainul Velcellinus, s’au batut…iar ducele Cupan (nume romanesc n. G.G.) a fost ucis. Fericitul Stefan a pus sa’l taie in patru bucati pe Cupan si le’a expus la poarta Strigoniului, la cea a Vespremului, la cea a Jaurnului, iar in Ardeal (de unde era ducele Cupan) corpul sau ciopartit a fost expus la Alba Iulia.
Ca urmare, Stefan a hotarat ca intreg poporul ce se gasea in provincia ducelui Cupan sa dea pe vecie si de drept pentru manastirea sfantului Martin (numele duhovnicului sau) din Panonia a zecea parte din copii(!) – una din formele de catolicizare si maghiarizare fortata – din fructe si din vite.
In urma luptelor pe care le’a dus in Ardeal, Stefan cel Sfant a luat o cantitate nepretuita de tezaure si mai ales aur, giuvaiere si pietre nestemate (p. 147-148). De aceea, sfantul rege Stefan, imbogatindu’se foarte mult cu aceste diferite tezaure…(pag 148-149), QED (cea ce demonstreaza n.n.), nu convertirea la crestinism era obiectivul principal, ci imbogatirea, acumularea de averi.
Epilog. Spre nesansa lui Stefan I si a altor sfinti cu referinte nevalabile la dosar, cu cateva decenii in urma, Papa Paul al VI-lea (papa intre1963-1978 n.n.), facand o revizuire a sfintilor catolici, a radiat o serie intreaga, declarandu’i uzurpatori de titluri sau impostori, impusi de traditie si interese. Printre cei carora li s’a retras brevetul de sfintenie … se afla si Sfantul Stefan, rege al Ungariei!… (caruia, din manualele actuale, tot nu i s’a sters titlul de sfant, n.n.).
Invatamintele pe care trebuie sa le tragem din cronicile expuse mai sus sunt urmatoarele.
La inceputul secolului al XI-lea papalitatea, prin convertirea la catolicism a unuia din principii panonieni, roman de neam, Voicu, devenit prin vointa papalitatii Sfantul Stefan I, rege apostolic al Ungariei, o tara care nu exista la acea vreme, toate intinderile de pamant din Panonia acelor vremuri erau detinute de printi romani, vlahi cum ii numeau bizantinii, cum rezulta si din alte cronici…
Afirmatia din „Cronica pictata de la Viena” ca: „Stefan …prinzand pe ducele Transilvaniei Iuliu, si’a familiei sale il trimite in Ungaria?… si intregul lui regat, foarte mare si foarte bogat, l’a unit cu monarhia Ungariei”, este falsa.
De aici decurg toate erorile introduse in cartile de istorie maghiare, Larousse, Enciclopedii din tot occidentul si din pacate si a majoritatii cartilor de istorie scrise de romani, printre care I. Bulei si multi altii.
Tot ce s’a afirmat in aceasta cronica n’a fost decat un raid de represiune si de jaf, dupa care, cu tezaurele furate s’au intors de unde au plecat, la acea vreme, Ungaria ca tara cu un teritoriu delimitat nu exista la acea vreme. Ungurii n’au fost semnalati in Ardeal inainte de secolul XV, marturii, viitorul papa Pius II (1405-1461), care in „Calatori straini I”, p. 317scria: „In vremea noastra e locuita (este vorba de Transilvania n.n.) de sasi (Teutones), secui si romani” (si asta inainte de1458) si de asemeni, chiar din alte cronici unguresti, la trecerea tatarilor prin Transilvania in 1241, n’au intalnit decat rezistenta voievodului Posea la Brasov, si aminteste de jafurile si ucidereacrestinilor din diverse localitati, fara a aminti de picior de ungur!
Din „Codexul Rohonczi”, la p. 107, A. Deac in cartea „Istoria adevarului istoric”, volumul II, ne relateaza: „Astfel se precizeaza ca, in expansiunea lor catre rasarit, armata regalitatii ungare a reusit sa treaca Tisa si sa cucereasca Aradul, dupa 54 de lupte cu vlahii, deabia in timpul lui Stefan al III-lea, in anul 1166. Cu aceasta ocazie, granita dintre unguri si vlahi s’a mutat la Ineu, in apropierea Aradului.
Pentru recucerirea Aradului si apararea Streiului, vlahii s’au aliat cu bizantinii, ducand lupte indarjite in anul 1166 si cei urmatori. Mai tarziu, regele Emeric (1196-1204) al Ungariei este infrant – impreuna cu armata sa, in timp ce incerca sa patrunda prin portile Mesesului in Podisul Transilvaniei – de catre motii si maramuresenii vlahi…
Şi mai departe, A. Deac la p. 109 continuă:
„În primul rând, rezultă cu claritate că Ţara Românească era una, de la Marea Neagră, până la Rarăul nordic moldovenesc şi dincolo de Carpaţi, până la Maramureş şi la râul Tisa (s.n.). Fireste, dupa cum reiese din textul documentului, în cadrul acestei Ţări unitare, fiinţau o seamă deorganizaţii politice locale, subordonate domnitorului, care îşiavea reşedinţa în Muntenia, demonstrând prin aceasta că deaici, din Ţara Românească a Munteniei, domnitorul românchemă la luptă, la organizarea rezistenţei faţă de cotropitoriiRegatului ungar, care din nefericire, după cum se consemnează în discursul amintit, ocupaseră teritoriile strămoşeşti de la Tisa,chiar şi localitatea Arad.”
Valeriu Popovici Ursu
Abonează-te și la canalul nostru de WhatsApppentru a primi postările noastre și acolo.
Romania 1989 - de la revolta populara la lovitura de Stat
By: Corvin Lupu
Oranki amintiri din captivitate
By: Dimitrie Bejan
Tratatul cu Ucraina. Istoria unei trădări naționale
By: Tiberiu Tudor
Mihai Eminescu despre Unitatea Românilor
By: Gică Manole
