Site icon Glasul.info

Obiceiuri de iarna: cum se colinda la vlahi, aromani si macedoromani

Prin “colinda”, noi romanii intelegem in general ca este un cantec sau o urare facuta in perioada cuprinsa intre sarbatorile de Craciun si Boboteaza. Dar tot “colinda” este numit si toiagul de lemn pe care colindatorii il folosesc atunci cand merg la colindat.

Colindatorii nu pleaca la colindat fara a avea fiecare toiagul sau, care prezinta o forma speciala, cu usoare variatii de la o zona la alta. De obicei, capatul superior al toiagului este bombat si are pe el crestat sau macar desenat semnul crucii sau este indoit sub forma de arc de cerc, asa cum arata carja.

De multe ori betele colindatorilor sunt colorate; cele ale copilasilor se vopsesc in rosu si alb si se mai numesc stupugan sau buzdugan. Se mai intalnesc denumiri ca mâcucă, miciucă, ţimugă (kolenda).

Coolinda, obiceiuri de iarna la vlahi, aromani, macedoromani
Colinda, obiceiuri de iarna la vlahi, aromani, macedoromani

In perioada cuprinsa intre Craciun si Boboteaza, copiii sau tinerii mergeau la colindat. Nu se pleca la colindat inainte de cantarea cocosului. Copiii isi procurau o traista si un ciomag si strigau “Colinde tetă …colinde”. Nici un copil nu statea acasa, ci batea macar in portile vecinilor si ale rudelor anuntand colindele. In toate casele, in ajunul Craciunului, se asteapta cu placere si bucurie venirea colindatorilor, carora li se da in dar cate un colac, nuci, castane in semn de viitoare prosperitate.

In ziua de Craciun si in ajun aromanii din Albania de nord se salutau cu formula: “Iisus s-a nascut!”. Colindatorii erau primiti in toate casele.Daca nu erau primiti, colindatoriii rosteau formule de Discolindă, prin care erau blestemati cei care i-au refuzat.

Colindatori Maramures, Neamt, Romania
Colindatori Maramures, Neamt, Romania

Pe măsură ce străinii laudă tot mai mult comorile culturii populare vechi româneşti începe şi la noi să se schimbe felul în care sunt privite. Căluşul, de pildă, o tradiţie românească aproape cu totul pierdută şi preschimbată azi în spectacol folcloric, Căluşul, ei bine, a intrat pe lista UNESCO ca parte a tezaurului cultural fundamental al omenirii. Am cunoscut eu însumi, nu prin mijlocire, oameni ce îşi exprimau dispreţul pentru „ţopăiala cu beţele”, pentru ca, odată aflată aprecierea internaţională, să devină mari „apărători” şi chiar „exegeţi” ai Căluşului (de fiecare dată cu la fel de puţină pregătire în noua poziţie şi la fel de subiectivi ca şi în cea dinainte).

Colindul se află într-o foarte asemănătoare stare cu cea a Căluşului. An de an, tot mai puţini oameni deschid uşa apartamentului sau casei colindătorilor, chiar dacă ascultă, din moliciunea fotoliului, patului sau canapelei, „colindele” difuzate de aparatele radio şi tv. An de an, tot mai mult se uită ce a fost Colindul, parte a unui fel de viaţă deja legendar – în bine sau rău, după voia fiecăruia. Se stinge colindatul, sunt ucişi colindătorii, ucişi de împietrirea sufletească a mulţi, tot mai mulţi dependenţi de televizor, care au ajuns la confuzia între spectacol şi viaţă, au ajuns să trăiască prin corespondenţă, prin intermediul halucinanţilor eroi de pe sticla micului ecran. Iar viaţa şi lumina, amândouă adevărate, pe care Colindul le aducea în casele şi sufletele Românilor de altădate rămân străine fidelilor telespectatori ai unei realităţi care nu mai este atât virtuală cât mai ales ireală.

Surse:

[1] foaienationala.ro/despre-colinde-si-colindat.html [2] Emil Tircomnicu, “Obiceiuri si credinte maceodoromane”

 

Exit mobile version