RSS

Inaugurare care îndeamnă la neui…

Inaugurare care îndea…

De ce nu avem autostrăzi? De mil…

Da! Asta ne spune un …

Naționaliștii români avertizează…

Naționaliștii români …

După ce francezii au fost avanga…

După ce francezii au …

Asalt împotriva valorilor conser…

Asalt împotriva valor…

Pledoarie a unui deputat pentru …

Pledoarie a unui depu…

O nouă hemoragie dinspre PNL spr…

O nouă hemoragie dins…

Deputatul UDMR Attila Korodi: "P…

Deputatul UDMR Attila…

Ministerul Culturii a elaborat p…

Ministerul Culturii a…

«
»
TwitterFacebookPinterestGoogle+

O stea2 stele3 stele4 stele5 stele (Nu există încă evaluări)
Se încarcă...

BATTLESHIP AUSCHWITZ, CUIRASATUL AUSCHWITZ – Conferinţa istoricului David Irving

Print Friendly, PDF & Email

BATTLESHIP AUSCHWITZ

CUIRASATUL AUSCHWITZ

– Conferinţa istoricului David Irving –

David Irving

Doamnelor şi Domnilor,

Sunt sigur că în prima parte a monologului meu nimeni din audienţă nu mă va acuza că arăt prea mult respect pentru ceea ce este de bon-ton, acceptat de toată lumea. Unul din lucrurile nemenţionate de moderatorul Mark Weber este cariera mea criminalistică din ultimele 12 luni.

A început acum aproape un an, la 3 octombrie, în Berlin. Fusesem invitat să merg la Berlin de către cea mai mare staţie guvernamentală de televiziune, Sender Freies Berlin, pentru a lua parte într-o discuţie de masă rotundă cu principalii istorici ai Germaniei, privind un subiect istoric ale cărui detalii exacte le-am uitat, într-un program de televiziune intitulat „Berliner Salon“. Producătorul programului mi-a telefonat la Londra spunând:

„– D-le Irving, dau o importanţă cu totul deosebită venirii dumneavoastră pentru a lua parte la acest program. Am fost întotdeauna un mare admirator al lucrărilor dumneavoastră şi de ani de zile am aşteptat să vă am ca participant la o emisiune. Vă invit la discuţia noastră săptămânală, la o masă rotundă“. I-am răspuns: „– Cine va mai fi prezent?“ Mi-a răspuns: „– Oh, Eberhard Jäckel de la Universitatea din Stuttgart şi prof. Arno Mayer de la Universitatea Princeton“. Şi a continuat cu o serie de nume. L-am întrerupt întrebând:

„– Scuzaţi că vă întreb, dar ştiu aceşti domni că şi eu am fost invitat?“

„– Nici un fel de problemă“.

„– Bine“.

Apoi a spus:

„– Veţi sta la Hotelul Kempinsky. Dorim să zburaţi la Berlin cu British Airways şi puteţi sta acolo câteva zile. Totul este aranjat“.

BATTLESHIP AUSCHWITZ, CUIRASATUL AUSCHWITZ – Conferinţa istoricului David Irving

Am făcut, deci, rezervarea la Hotel Kempinsky. O săptămână mai târziu, cu puţin timp înainte de data programului, primesc un telefon năucitor de la SENDER FREIES BERLIN, în care mi se spune:

„– Ne pare rău, d-le Irving, dar trebuie să anulăm invitaţia. Toţi istoricii germani invitaţi au refuzat să participe la discuţia de masă rotundă cu dumneavoastră…“

Firește, acesta nu e o noutate. Ei ştiu că ei nu pot dezbate. Fiind pe aceeaşi lungime de undă, toţi repetă aceleaşi minciuni. Nu sunt, însă, pregătiţi să dezbată cu cineva care vine din afara mafiei căreia îi aparţin. Am spus, deci, d-lui de la SENDER FREIES BERLIN: „– Bine, regret foarte mult; în ceea ce mă priveşte am cumpărat bilet de avion, am făcut rezervarea la Hotel Kempinsky şi, deci, voi fi acolo“. Mi-a răspuns: „– Nu, nu, d-le Irving, nu aţi înţeles, nu vă invităm să participaţi la acest program!“ Le răspund: „– E în regulă, nu trebuie să vă îngrijoraţi în legătură cu asta. Nu voi fi în studioul dumneavoastră“.

„– Dar unde veţi fi atunci?“ I-am răspuns: „– În afara studioului dumneavoastră“.

Şi aşa am produs o demonstraţie în Berlin, pe Masurenallee, în faţa staţiei Sender Freies Berlin, cu câţiva din prietenii mei. D-l Ernst Zündel a avut un rol covârșitor în găsirea şi mobilizarea acestor prieteni pentru mine, pe care nu-i cunoscusem înainte, şi am mărşăluit împreună în sus şi în jos prin faţa staţiei, ca presa germană să vadă bine pancartele, scrise în engleză şi germană, care spuneau: „Istoricii germani sunt mincinoşi şi laşi!“ Mesajele erau în aşa fel concepute încât şi cel mai neinstruit jurnalist german să le înţeleagă.

Spun aceasta pentru a mă legitima ca profet, deoarece era ziua de 3 octombrie – dar nu a acestui an istoric, 1990, în care ne aflăm, ci 3 octombrie 1989. În acea dimineață, pentru a pune mai multă sare pe rănile profesiunii de istoric german, am aranjat o conferinţă de presă la Hotel Kempinsky din Berlin, invitând toată presa scrisă, televiziunea şi radioul, la care au apărut 30-40 de ziarişti.

Şi aşa, cu jurnaliştii şezând în jurul meu la o masă, nu ştiu ce mi-a venit, am încercat să-i pun în încurcătură şi le-am spus : „– Ştiţi, nu mă veţi crede în ceea ce vă spun, dar în 12 luni de acum înainte Germania va fi reunificată“.

Ştiam că pentru aceşti jurnalişti nu există idee care să-i deranjeze mai mult decât ideea ca Germania să fie unificată din nou şi să fie iarăşi mare, şi le-am spus din nou: „– În 12 luni de acum Germania va fi reunită“. Și, jur, am nimerit-o la secundă!

Câteva zile mai târziu făceam un tur de conferințe prin Austria şi ultimele angajamente de a vorbi erau la Salzburg şi, parcă, Innsbruck. Pe atunci poliţia austriacă mă urmărea. Jos la hotel, la recepţie, aştepta poliţia, aşa că am reuşit să ies din hotel prin spate, pe ieșirea din restaurant. Am organizat un miting, dar nu în Salzburg, ci peste frontieră, la Freilassing. Dar nu a venit mai nimeni.

Asta, realmente, m-a mirat. Motivul a fost, însă, că în acea seară era 9 noiembrie (anul trecut) şi toată lumea stătea acasă lipită de televizor, urmărind cum zidul Berlinului era dat jos. Câteva săptămâni după aceea, ziarul DAILY TELEGRAPH din Londra transmitea într-o rubrică de bârfe, pentru prima dată, ştirea despre ceea ce afirmasem eu în 3 octombrie la conferinţa de presă: „D-l Irving a fost singura persoană care a afirmat, la o conferinţă de presă în data de 3 octombrie 1989, că Germania, probabil, va fi unificată în 12 luni. La acel timp, nimeni nu vorbea de reunificarea Germaniei“. Daily Telegraph m-a întrebat:

„– D-le Irving, de ce nici unul dintre ziarele germane de atunci nu a citat ceea ce aţi afirmat dumneavoastră privind reunificarea?“ I-am răspuns: „Jurnaliştii de pretutindeni au aceeaşi meteahnă caracteristică: orizontul lor nu se extinde peste orizontul unui capac de closet. Ei nu pot vedea prea departe. Ei nu pot vedea ceea ce văd istoricii…“ Și am menționat acest fapt în fața șefului Arhivelor Militare Vest-Gername, Manfred Kehring – să rețineți acest nume, maiorul Manfred Kehring – șeful arhivelor militare din Freiburg. Unul dintre istoricii militari de frunte ai Germaniei, care a scris istoria standard a Stalingradului – un istoric de primă clasă. L-am văzut la începutul lunii septembrie a acestui an și mi-a spus:

„Ei bine, Irving, am ajuns la aceeași concluzie ca și tine, dar la șase luni după tine. Și eu am fost la Postdam, la Arhivele Militare Est-Germane, și am văzut comportamentul soldaților est-germani“.

Aceștia nu făceau decât să stea în parcul din vecinătate și să bea bere toată noaptea – demonstrând colapsul sistemului. Maiorul Kehrig a prezis, de asemenea, că unificarea Germaniei se apropie, însă nu a spus o dată exactă.

Cred că aceasta demonstrează ceea ce am susținut eu mereu, anume, dacă îți ții nasul lipit de documente de arhivă, atunci ai mai multe şanse să fii corect în aprecieri.

Imaginaţi-vă, acum şapte ani, în 1983: mă aflu la o conferinţă de presă organizată de revista vest-germană Stern, în Hamburg. Revista Bild-Zeitung, care este organul de opoziţie în Germania, m-a adus deghizat ca reporter al lor. Eu sunt foarte familiarizat cu cazul lui Hitler. Am studiat 20 de ani istoria lui Adolf Hitler. Am construit o întreagă cartotecă cu viaţa lui (30.000 de subiecte) şi, când mi-au spus că vor publica jurnalul lui, ştiam că e un fals. Deci Bild-Zeitung m-a întrebat: „Sunteţi dispus să apăreţi deghizat drept corespondent de presă al nostru şi să le dărâmaţi toată conferinţa de presă?“ Am fost de acord. Am fost primul la microfon şi am fost primul care a putut pune anumite întrebări celor de la Der Stern. Le-am spus deschis: „Jurnalul lui Hitler este un fals! Au cheltuit 9 milioane D-Mark pentru el. Toţi istoricii germani au spus că este autentic. Eberhard Jackel a spus şi el că e autentic şi, deci, trebuie să fie autentic“. Dar nu era autentic.

Am aceleaşi sentimente asupra holocaustului. Voi vorbi şi de cazul Rommel puțin mai târziu. Este, însă, acelaşi gen de istorie, deoarece, când ne uităm la istoria Feldmareşalului Rommel şi la legenda că a fost membru al mişcării de rezistenţă contra lui Hitler, că a fost un erou al lui 20 iulie 1944, o istorie pe care am auzit-o de 40 de ani, de la Al Doilea Război Mondial încoace, constat că nimeni nu s-a ostenit să verifice documentele, toţi au crezut ceea ce au scris alţii despre el, dar numai atunci când te referi la documente vezi că adevărul este în altă parte.

Cam aşa au fost lucrurile şi în Toronto, acum vreo doi ani. Am fost chemat ca expert în istorie la procesul lui Ernst Zündel [2], la care apărătorii lui mi-au arătat „Raportul Leuchter“ [3], care e testul de laborator al crematoriului şi al camerelor de gazare. Ca o persoană care a studiat la Universitatea din Londra chimie, fizică şi ştiinţe exacte, ştiam că am în faţă un rezultat exact. Nu există o altă interpretare posibilă. Şi, deodată, tot ceea ce am citit în arhivă a devenit de înţeles şi clar. Trebuie să accepţi că, dacă nicăieri în arhive nu este vreo consemnare că au avut loc gazări, dacă nu există nici un singur document german care să se refere la gazare de fiinţe umane – nici măcar un singur document german – şi dacă nu există nici o referinţă nicăieri în arhivele germane la vreun ordin dat de cineva pentru gazare de oameni şi dacă, pe de altă parte, testele medico-legale de laborator ale crematoriului şi ale camerelor de gazare de la Auschwitz etc., nu arată nici o urmă, nici un reziduu semnificativ de compus cyanidic, atunci toate acestea nu pot să însemne decât un singur lucru: nu au existat camere de gazare.

Atunci cum ne putem explica faptul că de 45 de ani, de la finele celui de-Al Doilea Război Mondial, am fost toţi copleşiţi de această vină comună: ideea că rasa umană s-a făcut vinovată de lichidarea a 6 milioane de fiinţe umane prin gazare? Răspunsul e acesta: am fost supuşi celei mai mari ofensive propagande pe care rasa umană a cunoscut-o. A fost condusă cu atâta fineţe, cu atâta rafinament, cu atâta influenţă financiară, încât n-am fost capabili să o recunoaştem ca o ofensivă propagandistică de la început până la sfârşit. Şi acum vedem aceste arme că circulă la orizont – în toată urâţenia lor, iar cea mai importantă dintre arme, în toată această campanie contra adevărului, din 1945 încoace, a fost bineînţeles marele cuirasat Auschwitz! Şi ne-am descoperit, în sfârşit şi noi, istoricii de profesie, şi în particular ai profesiunii de revizuire a istoriei, propria noastră sarcină, sarcina majoră: „Scufundaţi Auschwitz-ul!“

V-am prevenit în prima parte a acestui monolog că nu voi arăta respect pentru ceea ce e de bon-ton şi pe unii i-a contrariat când am declarat: Scufundaţi Auschwitz-ul! Dar noi nu mai avem nevoie să scufundăm Auschwitz-ul, deoarece echipajul Auschwitz-ului, ca Beate Klarsfeld, Wiesenthal-ii, Elie Wiesel şi restul s-au luat la bătaie între ei, lovindu-se cu pumnii, se înjură, iar vasul, ajuns acum între aisberguri, deja l-au părăsit şi ei. Au început să coboare steagul de luptă de pe cuirasatul Auschwitz. Au redus numărul la patru milioane de victime, după care au înlocuit din nou placa memorială cu una având un conținut și mai mic, ajungând la un milion de victime.

Evident că acesta nu este finalul poveştii. Sunt convins că e doar un „memorial intermediar“. Cred că acum placa e de carton, deoarece nu are sens să iroseşti bani pe una de marmură când ştii că peste câteva luni iarăşi trebuie schimbată. Va trebui să-l schimbe, evident. Nu voi afirma că numai un milion, nu voi spune nici un fel de estimare numerică a morţilor la Auschwitz. Nu ştim numărul de morţi exact.

Ruşii ne-au ajutat. Ei au publicat în septembrie anul trecut (21 septembrie 1989) registrele mortuare de la lagăr. Aceasta a fost o lovitură fatală pentru „cuirasatul Auschwitz“, pentru echipajul său, deoarece ruşii, prin publicarea celor 46 de registre mortuare ale lagărului Auschwitz – care acoperă anul 1942 complet; anul 1943 aproape complet și anul 1944 incomplet – au arătat, prin aceste 46 de registre, că la Auschwitz au fost cu totul 74.000 de morţi. 74.000 de morţi din felurite cauze!

Acum profesorul iudeu Arno Mayer, pe care îl respect, este unul dintre cei care au reuşit să participe la programul de televiziune Sender Freies Berlin – el nu a fost dez-invitat ca mine, deci, probabil, că este un tip în regulă –, așadar Arno Mayer de la Universitatea Princeton ne spune în cartea sa „De ce nu s-au întunecat cerurile?“ [1] că, dinte cei care au murit la Auschwitz și în alte lagăre de concentrare, probabil că mult mai mult de jumătate dintre morți au survenit din cauze naturale – oricum ar fi acelea ținând cont că au avut loc pe timp de război. Desigur, însăși fraza este suspectă. Dar aceasta demonstrează – indiferent de ce vrea să demonstreze – că mai puțin de jumătate au fost uciși. Ceea ce înseamnă mai puțin de 74.000 de oameni au fost omorâți la Auschwitz. Haideți să fim generoși și să considerăm că 40.000 ar fi putut fi omorâți la Auschwitz pe parcursul celor trei ani – ceea ce reprezintă o cifră teribilă! Este o crimă gravă. Este aproape la fel de mult cât am omorât noi, britanicii, într-o singură noapte la Hamburg.

Asta înseamnă să reduci lucrurile la dimensiunea lor reală! Când nemţii te acuză folosind temutul cuvântRelativieren, ceea ce înseamnă că încerci să compari lucrurile, că încerci să bagatelizezi faptele, răspunsul este: „Da, reduc legenda la dimensiunile reale, deoarece aceasta este funcţia unui istoric“. Winston Churchill însuşi a spus că funcţia unui istoric este să afle ceea ce s-a întâmplat şi de ce s-a întâmplat. Istoricii germani n-au început nici măcar să se urce pe prima treaptă a scării. Ei încă nu au aflat ceea ce s-a întâmplat. Toţi credeau numărul de morţi de la Auschwitz ca fiind de patru milioane, până când cineva din Israel a spus: „Oh, nu ! Nu patru milioane, ci doar un milion“. Oh, da, un milion!

Institutul Fur Zeitgeschichte în München: „Un milion! Noi întotdeauna am pornit de la această premiză.Wir sind immer davon ausgegangen“. Asta este ceea ce au declarat presei, că ei mereu au considerat că este vorba de un milion. Însă au uitat să spună acest lucru propriului guvern şi, desigur, n-au spus nici poporului german, iar acum poporul german se întreabă: „De acord, dar cum rămâne cu cele șase milioane? Oh, cele șase milioane?… Totalul nu se schimbă! Rămân tot șase!“

Ca şi cum te duci la băcănie să cumperi șase kg de cartofi şi tot ce primeşti sunt două kg în pungă, dar băcanul vrea plata tot pentru șase kg… Asta este ceea ce s-a întâmplat cu populaţia germană: a avut de plătit 150 miliarde DM despăgubiri compensaţii pentru cei (cele) șase milioane de morţi, ca şi băcanul care spune: „Trebuie să plătiţi pentru șase  kg… indiferent de cât aţi primit“. În acest caz sunteţi îndreptăţiţi să consideraţi asta drept o pungăşie… Cumperi șase litri de lapte și descoperi că recipientul nu mai conţine decât doi litri, doar că vânzătorul îți spune „da, dar va trebui să plătiți pentru cei șase litri pe care îi vreți, asta-i situația“. Și în acest caz este vorba de o escrocherie. Aceasta este situația acum în Germania. Ei menţin în continuare totalul de șase milioane, iar populaţia germană continuă să fie informată că au fost gazaţi în număr de șase milioane, deşi toată evidenţa merge în sens contrar.

Pentru mine Auschwitz nu mai e important. Sunt bucuros că echipajul l-a părăsit. Dispare. Va fi lăsat precum cuirasatul „Arizona“ la Pearl Harbour. Dacă vreodată mergeţi în Hawai şi vă uitaţi la el, cu catargul încă la suprafață, arătând că acolo, odată, a existat o mare legendă. Şi dacă peste 100 de ani oamenii vin şi spun: „Acolo jos se află cea mai grozavă legendă în care oamenii au crezut timp de 50 de ani – marele cuirasat Auschwitz, care a fost părăsit de propriul echipaj!“ De ce nu trebuie să credem? Mai întâi aţi aflat dinRaportul Leuchter.

Permiteţi-mi să vă dau câteva motive pentru care nu trebuie să credeţi. Există un istoric oficial guvernamental, prof. F. H. Hinsley. Acest profesor F. H. Hinsley e profesor de istorie la Universitatea din Cambridge şi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a lucrat la serviciul de informaţii, GCHQ (GovernmentCommunicationHeadquarters), ocupat cu descifrarea codului duşman. Poate vă întrebați ce legătură are această împrejurare cu Auschwitz. Ei bine, răspunsul vă va da un răspuns. Oamenii se întreabă mereu: „De unde știm noi că germanii n-au distrus toate documentele privind gazările?”        Să presupunem că au făcut-o, deşi, credeţi-mă, nu le-ar fi fost uşor. Duceţi-vă odată la Arhiva Naţională din Pennsylvania Avenue şi uitaţi-vă la evidenţele documentelor germane care sunt acolo: 30, 50, o sută de mii de tone de documente – nu poți distruge aceste documente. Chiar dacă distrugi originalul, mai sunt jumătate de duzină de copii la indigo, sunt telegrame, care toate au mers la subalterni. Sunt oameni care au ţinut jurnale zilnice. Sunt scrisori private scrise celor de acasă. De aceea, de 20 de ani spun: „Plătesc 1.000 de lire sterline oricui aduce un singur document de război, din care să decurgă că Adolf Hitler a ştiut de Auschwitz sau de ceva legat despre ceea ce se spune că se întâmplă acolo, sau oriunde în altă parte“. Şi am relansat această provocare de fiecare dată când am apărut la televiziune, pe tot mapamondul. Chiar m-am deranjat să iau în buzunarul propriu 1.000 de lire sterline, arătându-le pe ecran – însă nu pot găsi vreo dovadă!

Dar lumea continuă să accentueze pe presupunerea conform căreia germanii au distrus toate documentele privind gazarea. În regulă, dar ce spuneți de asta: în timpul războiului noi, englezii, citeam toate mesajele codificate germane. Să presupunem că noi, englezii, aveam o organizaţie numită GCHQ, cu 3.000 experţi, care au descifrat codurile inamice şi au înregistrat fiecare document german telegrafiat şi tot ceea ce era transmis prin radio. Exact asta am făcut. Presupunem că am reuşit din 1942 până la finele lui 1943 să descifrăm întreaga documentaţie prin radio între Auschwitz, Dachau, Buchenwald, Bergen-Belsen şi alte șapte lagăre de concentrare, pe de o parte, şi, pe de alta, cu comandamentul din Berlin (Wirtschafts-und Verwaltungshauptamt), și unitatea lui Oswald Pohl.

Exact asta am reuşit, doamnelor şi domnilor. Noi, britanicii, am reuşit să descifrăm codul SS-ului şi am citit rapoartele zilnice între comandantul de la Auschwitz şi comandamentul din Berlin, şi de la toate celelalte lagăre de concentrare! Şi ştiam exact ce raporta (comandantul lagărului) către Berlin despre tot ceea ce se întâmpla.     Textele tuturor acestor telegrame decodate germane se găsesc în arhiva serviciului secret britanic. Vă voi spune ceea ce conțin ele per total; nu cunosc ad litteram ce conţin, deoarece guvernul britanic, din motive pe care noi cei prezenți le putem bănui doar, refuză să facă public textul exact al acestor telegrame. Însă au fost suficient de amabili ca, într-un apendix al volumului al doilea al istoriei serviciului secret britanic de informaţii, să ne spună ceea ce putem afla din aceste telegrame.

În fiecare zi, în telegramele trimise din lagărele de concentrare la Berlin se comunica: numărul prizonierilor care au sosit în acea dimineaţă în fiecare lagăr; numărul prizonierilor care au părăsit fiecare lagăr în acea zi; numărul prizonierilor rămaşi în fiecare lagăr la sfârşitul fiecărei zile. În plus, sub o a patra rubrică, exista o categorie descrisă – în chip bizar – drept „ale pagube/pierderi“ – Abgänge aller Art. Serviciul Secret Britanic a dedus că cele mai multe dintre acele „alte pierderi“ erau cauzate de decese.

Conform britanicilor, istoria oficială arată că: „în cazul Auschwitz-ului, majoritatea acestor pierderi reiese că s-au datorat bolilor. Restul erau execuţii, care sunt descrise ca săvîrșite prin spânzurare sau împuşcare. Nu se face nici o referire despre gazare la Auschwitz“.

Dar, în altă ordine de idei, acest mare cuirasat Auschwitz, această minciună care a navigat în ultimii 45 de ani, ne-a declarat că tocmai aceasta se întâmpla la Auschwitz! Că Auschwitz a fost o ultimă oprire, un punct terminus. Că trenurile sosite la Auschwitz își debarasau masele de oameni neajutoraţi, demni de milă, care, bineînţeles, toţi erau iudei, în percepția colectivă prezentă. De acolo erau coordonați către procedura de exterminare, unde erau gazați. Nici un singur cuvânt, însă, despre aceste mişcări în mesajele pe care guvernul britanic le-a descifrat în anii 1942 şi 1943. Dar aţi citit în presă vreo referire la vreuna dintre aceste concluzii ale guvernului britanic?! Nu.

Cred că profesorul Hinsley a dovedit mult curaj că şi-a permis această periculoasă frază. Putea s-o evite uşor și să nu se mai implice deloc. „Nu există nici o referire despre gazare la Auschwitz“. Un om brav. Noi, cei care ne avântăm mai departe pe această pasarelă, știm că oricând putem fi împinși în apele care colcăie de crocodili, iar toți acești crocodili care înoată pretutindeni în jur seamănă izbitor cu Simon Wiesenthal.

Dar ce se poate spune despre martorii oculari? Acei martorii oculari care au văzut cum s-au întâmplat toate?! Am ţinut seama de ei, avem un număr mare de martori oculari care au văzut camere de gazare la Dachau. Dar noi știm că acolo nu existau camere de gazare.

Dar ce se poate spune despre fotografii? Bine, ştiu că sunt câţiva vizitatori din Germania astă seară aici, în public, aşa că doresc să povestesc o situație care mi-a adus o deosebită plăcere în ultimele zile.

Anume: ați vizionat o serie de filme în Germania; cred că au fost patru sau cinci filme în luna mai în acest an. Menționez un cuplu din cale afară de antipatic, Lea Rousch şi Eberhard Jäckel. Lea Rousch e o binecunoscută jurnalistă de televiziune evreică din Germania, care este infim mai atrăgătoare decât Simon Wiesenthal însuşi. Iar pe de altă parte, Eberhard Jäckel, şeful catedrei de istorie al Universității din Stuttgart. Eberhard Jäckel a fost consultantul istoric și consilierul, iar Lea Rosh a fost, fără îndoială, persoana care a asociat această îngrozitoare serie de patru filme.

Avea titlul Der Tod: Ein Meister Aus Deutschland (Moartea – un maestru din Germania), iar prin intermediul subiectului au dragat și s-au bălăcit în toată mizeria. Întreaga mizerie propagandistică prin care această campanie de sine stătătoare a tot bătut apa în piuă în ultimii 40-50 de ani! Iar într-un episod special care a fost transmis – la minutul 35 al episodului al doilea din mai a.c. –, prezintă trenuri pline-ochi de evreii duşi cu forța într-o gară din România. Ni se înfățișează pe ecran o imagine a evreilor înghesuiți în vagoane pentru cărbuni deschise; vedem acei oameni demni de compătimire, stând aranjați în acele vagoane, iar o voce suprapusă spune: „Iată-i trimiși către lagărele de exterminare din Treblinka și Auschwitz“.

Ei bine, a trebuit să-i scriu o scrisoare profesorului Eberhard Jäckel în care i-am spus:

„Dragă profesore Jäcker, drag coleg,

Mi s-a atras atenţia că fotografia folosită în film de dvs. nu reprezintă evreii români, încărcaţi în trenuri de cărbuni şi transportaţi la lagărul de exterminare Auschwitz. Dacă vă uitaţi la arhivele feroviare ale gării centrale din Hamburg, veţi putea vedea că, de fapt, platforma din gara Hamburg-Hauptbahnhoff în 1946, un an după terminarea războiului, e una şi aceeaşi cu cea din fotografia dvs. şi titlul corect ar fi trebuit să fie: Germanii din Hamburg se suie într-un tren de cărbuni pentru a face o
expediţie de cumpărături în Ruhr“.

Acesta este adevărul! Şi i-am mai scris profesorului Jäckel:

„Dacă nu mă credeţi, la proxima vizită pe care o faceţi la Hamburg, mergeţi la restaurantul gării Hamburg-Hauptbahnhoff şi veţi vedea acea fotografie printre celelalte de pe pereţi, conținând imagini din viața Germaniei ocupate de Forțele Aliate. Și asta este, ilustrând, cu oarecare nostalgie, aspecte din timpul etapei imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial. Sau cumva asta v-a fost sursa inițială de informaţii!? Îmi permit să vă recomand ca pe viitor să vă restrângeţi cercetările la arhive şi mai puţin la restaurantele staţiilor feroviare“.

E foarte distractiv să fii istoric; după cum vedeţi, ai momente de amuzament.

În timp ce lucram la Arhivele Publice Britanice, am observat un catalog, o filă din Zyklon B, așa că mi-am spus să arunc un ochi. Și descopăr o anume filă din dosarele Serviciului Secret Britanic despre Zyklon B, din documentele Departamentului de Război din Marea Britanie. Conține corespondența din anii de după Război dintre MI6 – Serviciul Secret Britanic – și Compania de Fumizare din Londra. Acolo MI6 încearcă să afle care sunt legăturile dintre Compania de Fumizare din Londra, care producea Zyklon B – o fumigație/fumizare și o otravă dezinfectantă –, pe de-o parte, și I.G. Farben și Degesch din Germania, pe de altă parte. MI6 a dorit să afle care dintre aceste două corporații a inventat această substanță, acest compus chimic pe bază de cianură, cine anume a cumpărat licența etc. Pentru mine nu e important, dar sunt câteva fotografii foarte drăguțe ale unor recipiente ce conțineau Zyklon B în aceste documente. Dar ceea ce mi-a atras atenția a fost faptul că, în 1946, Compania de Fumizare din Londra avea ca adresă telegrafică ZyklonLondon!

Aflându-mă la Freiburg luna trecută, la începutul lui septembrie, m-am întâlnit cu un foarte vechi prieten, şeful departamentului de istorie al Universității din Freiburg, în Germania. Toţi aceşti istorici germani sunt prietenii mei în viața privată.

Așadar, acest prieten m-a invitat la o sticlă de vin şi am rămas la discuţii până la 2-3 dimineaţa, schimbând note şi comparând surse. În public, evident, nu vor să apară alături de mine nici morţi, însă în particular au nevoie de mine. Şi dragul profesor Berndt Martin, care îmi e prieten de 20 de ani, îmi spune: „Irving, problema cu tine este că n-ai fost la Auschwitz. Eu am fost de 2-3 ori“.

Eu răspund: „Ei, şi?“

El zice: „Șeful muzeului şi arhivei de la Auschwitz mi-e prieten personal de mulţi ani“.

Îi răspund: „A, te referi la Franciszek Piper“.

El zice: „Oh, da, Franciszek Piper, un prieten foarte apropiat al meu de mulţi ani; şi-mi amintesc ultima oară când am fost să văd Auschwitz I, blocul care se arată turiştilor și pot să-ți spun că te înșeli în privința camerelor de gazare, Irving. Acolo există camere de gazare, au fost camere de gazare, nu e nici un dubiu“.

Apoi continuă: „La Auschwitz I, evident, e o mică problemă. Şi i-am spus aceasta lui Franciszek Piper. I-am spus: Herr Piper, tu știi că sunt un om inteligent, m-am uitat la crematoriul de aici, iar ceea ce tu arăți turiștilor drept cameră de gazare, între noi fie vorba, e o făcătură, nu-i aşa?“ (Conversaţia aceasta a avut loc efectiv în 3 septembrie din acest an).

Iar Martin mi-a răspuns: „Însă Piper (omul care a ordonat reducerea numărului de la patru milioane la un milion), a răspuns: „Fie vorba între noi, ai dreptate! Am construit camera asta strict pentru turişti“.

Ce ziceţi de asta, doamnelor şi domnilor? Un istoric german care acceptă că Auschwitz I, der Stammlager Auschwitz, crematoriul şi camerele de gazare, care sunt arătate turiştilor din toată lumea, sunt falsuri postbelice pentru divertismentul turiștilor! E ceva ce am bănuit dintotdeauna, ceva ce ne-a părut suspect de la bun început, încă de la apariţia acelui Raport Leuchter, care ne-a intrat pe mână. Însă profesorul Martin, istoricul german (Domnul să-l binecuvânteze), a mai spus: „D-le Irving, dar evident că acesta este valabil numai în privinţa lagărului Auschwitz I. La Birkenau (la o distanţă de 3-5 km) erau adevăratele camere de gazare“.

Nu s-a gândit, însă, la o întrebare logică: De ce să arăţi turiştilor falsuri, când există camere de gazare reale la numai 3-5 km distanţă? Cine sunt acum marionetele?

Nu numai camerele de gazare, ci şi turiştii!

Dar trebuie să admit că abia în dimineaţa următoare „mi-a căzut fisa“, în timp ce scriam o notă privind conversaţia cu prof. Martin; brusc mi-am dat seama de gravitatea celor spuse de el. Așadar, avem de a face cu un istoric german care acceptă abominaţia aceasta absurdă conform căreia e absolut normal să arăți turiştilor camere de gazare contrafăcute! Totuși, dacă spui așa ceva în Germania zilelor noastre, comiți un delict.

Există contra mea o asemenea acuzaţie încă nerezolvată, pentru că am afirmat aceasta în faţa a o mie de persoane la Loewenbrau în München. (Mă rog, nu e singurul motiv. Conform spuselor din reclamația poliției, chipurile aș fi și instigat la proteste în fața Hotelului Hohenzollern din München: „David Irving a pus la cale o manifestaţie de stradă pentru a celebra ziua de naştere a lui Adolf Hitler la 21 aprilie“. Acum, dumneavoastră care sunteți experți veți observa un mic anacronism aici.)

În fine… după cum spuneam, i-am scris profesorului Martin: „Îmi poți confirma în scris, te rog, tot ceea ce mi-ai spus, ca să văd dacă am înţeles corect?“ Încă aştept răspuns.

Nu cred că se va aventura prea „în larg“, urmându-mă. După cum spuneam, cuirasatul este în derivă. Putem să-l părăsim, se va scufunda încet și sigur, așa cum s-a întâmplat și cu vasul Bismarck. Putem continua să-l ţintim cu torpile, dar nu mai e nevoie! Sau, ca să folosesc o altă analogie, îşi dau seama că au exagerat din cale afară cu povestea Auschwitz-ului şi, disperaţi, încearcă să repare avariile. Îşi retrag întreaga armată de mincinoşi de pe câmpul de bătaie în linia a doua, deoarece toată artileria lor a cedat, iar situația devine periculoasă pentru ei.

Când m-am dus să-l văd pe prof. Martin, acesta m-a întrebat: „La ce lucrezi acum?“ Îi spun: „Ei bine, profesor Martin, pregătesc biografia lui Joseph Goebbels, ministrul propagandei naziste“. De fapt, vă fac o destăinuire, domnilor şi doamnelor, că am primit de la ruşi – sunt singura persoană care posedă așa ceva – anume jurnalul lui Goebbels pe anul 1938! Conține 1.000 de pagini extraordinare, scrise de mână. Deoarece când citeşti jurnalul lui Goebbels înţelegi mai bine personalitatea lui Hitler!

De exemplu: la câteva zile după Anschluss între Germania şi Austria, Goebbels formulează în paginile jurnalului său o plângere: el spune că Heydrich, şeful Gestapo-ului, a dat un ordin interzis să fie executate un anumit număr de persoane, iar Führer-ul este roșu de furios. Iată un punct de vedere interesant. Este exact ceea ce noi am bănuit întotdeauna: garnitura secundă dă anumite ordine și aplică anumite execuţii, iar Hitler afla de aceasta când era prea târziu.

Berndt Martin, profesor la Universitatea din Freiburg, spune: „Foarte interesant, d-le Irving, dar ştiți cine e înmormântat în cimitirul unei mici biserici de lângă Freiburg?“ „Cine?“, întreb. „Prima amantă a lui Goebbels. A fost înmormântată aici acum 30 de ani. Au nivelat complet mormântul când au aflat cine e“.

Aşa stau lucrurile în Germania. E mortal!

Eu zic: „Vă referiți la Anka Stalherm?“

El răspunde: „Corect. Ea a murit aici acum 30 de ani“.

Jos în Freiburg trăieşte o bătrână care a fost bună prietenă a lui Anka Stalherm, prima iubită a lui Goebbles, iar aceasta i-a lăsat doamnei respective toate scrisorile și fotografiile sale. Aha! Inutil să vă spun că, 24 de ore mai târziu, eram mândrul posesor al tuturor scrisorilor şi fotografiilor.

Aşa se procedează, doamnelor şi domnilor, deoarece, încă odată, eu nu citesc cărţile altora. Sunt interesat numai de ceea ce spun documentele.

Sursa: David Irving, „Battleship Auschwitz“, în The Journal of Historical Review, Winter 1990 (Vol. 10, Nr. 4), pp. 490 ff.

Aceasta este traducerea conferinței lui David Irving cu ocazia celei de-a zecea conferințe organizate de  IHR, în octombrie 1990. Originalul textului este accesibil pe http://www.ihr.org/jhr/v10/v10p491_Irving.html. Vezi şi http://fpp.co.uk/docs/people/Jaeckel/index.html.

BATTLESHIP AUSCHWITZ , CUIRASATUL AUSCHWITZ - Conferinţa istoricului David Irving, sursa imagine: altermedia.info

BATTLESHIP AUSCHWITZ , CUIRASATUL AUSCHWITZ – Conferinţa istoricului David Irving, sursa imagine: altermedia.info

Sursa:

[1] altermedia.info


Daca ti-a placut acest articol, urmareste Glasul.info si pe FACEBOOK!



loading...

Site-ul Glasul.info nu răspunde pentru opiniile comentatorilor, responsabilitatea formulării din comentarii revine integral autorului comentariului. Ne rezervăm dreptul de a șterge comentariile cu tentă rasistă, xenofobă,care incită la ură, sau la violență.

Activitatea noastră poate fi susținută și îmbunătățită prin finanțarea acțiunilor pe care le desfășurăm. Dacă apreciați ceea ce facem și ce încercăm să facem și pe viitor, puteți contribui prin donații:
Cont in LEI: RO14BTRLRONCRT0356966001
Cont in EURO: RO61BTRLEURCRT0356966001
Cod Swift: BTRLRO22

Donatii prin PayPal

Alege valuta

Indroduceti suma



Comentarii

comentarii

Site-ul Glasul.info nu raspunde pentru opiniile comentatorilor, responsabilitatea formularii din comentarii revine integral autorului comentariului. Ne rezervam dreptul de a sterge comentariile cu tenta rasista, xenofoba, care incita la ura, sau la violenta

loading...

Continutul articolelor exprima punctele de vedere ale autorului, iar Glasul.info nu isi asuma raspunderea pentru aceste idei exprimate de catre autor, exceptie facand doar notele sau materialele publicate exclusiv de catre redactia Glasul.info
Inline
Inline