RSS
TwitterFacebookPinterestGoogle+

O stea2 stele3 stele4 stele5 stele (Nu există încă evaluări)
Se încarcă...

Ateism vs credinţă: feţele aceleiaşi monede

Print Friendly, PDF & Email

De fel nu mă arunc în astfel de polemici, însă nu demult am întâlnit un crâmpei de informaţie – ca să zic aşa – ce consider că ar putea “îmblânzi” măcar parţial războiul total dintre adepţii ateismului şi cei care cred în Divinitate, argumentele din citatul de mai jos putând fi de interes pentru cei cărora logica le spune mai mult decât patima.

Aşadar, pe filiera unui cunoscut geograf şi geopolitician român, Silviu Costachie, avem posibilitatea să scoatem la lumină o concepţie de referinţă asupra statului,  pe care reputatul Jean Gottman – exponent important al Şcolii de Geografie Politică Franceză – a lăsat-o umanităţii în urmă cu peste şase decenii.

Ateism vs credinţă: feţele aceleiaşi monede

Despre Gottman se ştie că este promotorul unei geopolitici lipsite de ideologie, iar în mentalul colectiv a rămas ca fiind cel care a introdus pentru prima oară termenul de “megalopolis”, în scopul definirii arealului BosWash de pe coasta nord-estică a S.U.A. ( marea aglomerare urbană ce porneşte de la Boston, trece prin New-York, Philadelphia şi sfârşeşte la Washington).

 

Din volumul “Geografie Politică” (Silviu Costachie, 2004), citez:

Un nou tip de abordare a statului se iveşte în anul 1952, fiind prezentat de Jean Gottman sub formă unei teorii în care apare pentru prima dată termenul de “iconografie” în sensul de simbolistică naţională (volumul: “La politique des Etats et leur géographie” – n.a.). În concepţia lui Gottman, pentru existenţa unui stat este nevoie de păstrarea unui echilibru între “forţele unificatoare” reprezentate de simbolurile naţionale (elementele de iconografie) şi “forţele destabilizatoare”, reprezentate de circulaţia ideilor, a oamenilor, pătrunderea noilor modele existenţiale etc.

 Gottman sesisează corect faptul că existenţa unor simboluri naţionale dă o anumită vitalitate statului, acestea funcţionând ca forţe centripete. Simbolistica lucra prin intermediul oamenilor, întărind coeziunea grupului şi dând justificare psihologică apartenenţei la grup-naţiunea. Pe de altă parte, forţele destabilizatoare amintite, îşi aveau efectul tocmai datorită pătrunderii noilor idei din exterior, idei ce ofereau “alternative” de evoluţie a statului respectiv. Forţele destabilizatoare nu distrugeau în acest caz statul, ci îl “transformau” într-unul nou, construit, însă, în afara specificului naţional iniţial reprezentat de simbolistica.

Importanţa acestei teorii constă în faptul că autorul ei a sesizat rolul deţinut de naţiune şi de simbolistica acesteia în păstrarea specificului naţional al unui stat. Introducerea termenului de “iconografie” a reprezentat un pas înainte spre abordarea modernă a unităţilor politico-administrative, cum este statul” .

Ateism vs credinţă: feţele aceleiaşi monede, foto: nicolaecristianbadescu.blogspot.ro

Ateism vs credinţă: feţele aceleiaşi monede, foto: nicolaecristianbadescu.blogspot.ro

La cum reies lucrurile din cele înşirate mai sus, dacă cineva a ales să fie ateu convins nu înseamnă că oamenii care gândesc diametral opus (şi nu mă refer neapărat la habotnici, ci la persoanele raţionale, dar care îşi permit luxul de a vedea  în spaţiu sacru, în credinţă un punct de reper) sunt de blamat…sau invers. Practic ambele categorii sunt feţele aceleiaşi monede, iar atâta timp cât echilibrul se va păstra, însăşi evoluţia statului/naţiunii respective va fi una sănătoasă.

De bine de rău se poate observa cum multe naţiuni din “lumea bună” îşi păstrează valorile în primul rând prin acea cumpănire de care vorbea Gottman în urmă cu peste şase decenii.

Deşi poate nu e cel mai indicat, îmi vine la îndemână exemplul vecinilor noştri de la vest. Fără a face apologia Ungariei (şi cel mai probabil ilustrând empiric, unilateral, lucrurile), “Doctrina Sfintei Coroane”, “Sfântul Ştefan”, “Sfânta Cruce” par a fi noţiuni  care îi animă, îi adună şi le menţin spiritul viu maghiarilor în această era globalistă, dincolo de faptul că servesc şi puseelor revanşarde şi de superioritate aşa-zis ancestrală pe care o parte din elitele acestui stat le au în relaţie cu ţările limitrofe (conform George Damian: “Modificarea Constituţiei Ungariei din 2011 a introdus în legea fundamentală o referire la Sfânta Coroană, considerată ca o întrupare a continuităţii statalităţii şi a unităţii naţiunii maghiare”).

În privinţa valorilor moderniste nu poate afirma nimeni că vorbim de un capitol lipsă celor din Câmpia Panonică  (în ciuda derapajelor de tot felul ale guvernării de dreapta), însă tot aici au reuşit să înglobeze în epoca asta a globalizării şi chestii de fundament, cum ar fi aspectele iconografice şi se pare că succesul acestui “dualism” este neîndoios.

Denigratorii ar spune că modelul simbiotic amintit este unul desuet sau irelevant şi – invariabil – ar combate argumentaţia cu amănunte ce coboară până spre Evul Mediu Târziu, ducând spre Inchiziţie, spre rolul Bisericii Catolice sau Protestante în înăbuşirea dreptului la exprimare din ultimele sute de ani, spre războaiele datorate bisericii ş.a.m.d.

Dacă ar fi să intrăm în amănunte istorice, nu poate nega nimeni rolul primordial pe care catolicismul l-a avut în sudarea, coagularea, formarea unor naţiuni precum Franţa, Lituania, Polonia etc. Iar protestantismul a avut acelaşi efect în cazul Marii Britanii, Irlandei sau Scoţiei (calvinismul). Aşa că ar fi bine să-i lăsăm pe aceştia să aibă mustrări de conştiinţă în ce priveşte derapajele din epocă ale acestor instituţii religioase.

În aceeaşi perioadă, Biserica de Răsărit s-a remarcat printr-o autarhie totală, o pasivitate aflată în deplină contradicţie cu prozelitismul religiilor apusene, însă asta e altă poveste.

Revenind pe meleagurile noastre, complexele de inferioritate, negarea celor sfinte, demitizarea istoriei României, înghiţirea “găluştilor” pe nemestecate (sub formă teoriilor aruncate de-a valma pe “piaţă” şi care au un succes fabulos dar totodată nejustificat) devin, pe zi ce trece, adevărate virtuţi ale multor cetăţeni autohtoni, în aparenţă educaţi, dar care nu filtrează informaţia din toate unghiurile posibile.

Cert este că  acea comunitate de idei, de fapte, naţiunea ca atare nu poate fi “sudată” în secolul 21 decât prin acceptare şi respect reciproc între cei cu vederi diferite. Adevărul este undeva la mijloc însă orice derapaj într-o extremă sau alta nu e de bun augur. Nici să dăm cu parul, să excludem o instituţie care a avut (şi are!) un rol de netăgăduit în formarea naţiunii/naţiunilor, dar nici să ignorăm caracterul evolutiv al societăţii nu-i a bună!

Iar dacă ar fi s-o spunem pe cea dreaptă, dincolo de virulenţa – de multe ori demnă de o cauzămai bună – a celor proclamaţi “atei”, mingea se află într-o mare măsură şi în terenul B.O.R.-ului (Bisericii Ortodoxe Române), în a păstra acest echilibru despre care un vizionar precum Jean Gottman vorbea în anul 1952.

Colindând ţara asta în lung şi-n lat, am găsit nenumărate mănăstiri izolate, schituri, oameni de calitate, care trăiesc dincolo de stilul materialist, într-o simplitate uneori şocantă, dar înălţătoare.

În speţă, nu despre ei e vorba, ci despre criza destul de profundă a acestei instituţii nereformate, a oamenilor care oblăduiesc domeniul şi care nu realizează faptul că anumite măsuri/comportamente/epatări/afaceri/perspective perimate nu prea se mai “pupă” cu această eră digitală în care presiunea publică este din ce în ce mai vizibilă, iar enoriaşii sunt înzecit mai uşor de pierdut decât de câştigat.

Aici avem o problemă, iar temerea este că în acest ritm se va ajunge – mai de vreme sau mai târziu – la o dereglare a mutualismului forţelor “unificatoare” şi a celor “destabilizatoare”, efectele fiind greu de cuantificat pentru un popor şi aşa greu încercat de flagelul dezbinării şi al mâncătoriei reciproce.

Cel mai înţelept ar fi să conştientizăm fiecare utilitatea acestui echilibru, poate astfel vom reuşi să contribuim, celulă cu celulă, la îndreptarea derapajelor din interiorul celor două tagme, altfel rezultatul acestei “cârdăşii” a patimilor, scânteile dintre unii şi alţii, lipsa de viziune, ducând la migraţia energiilor constructive pe un tărâm al întunericului, sărăcind moral societatea ca atare…

Rezumând: “virtuţile” contemporane indezirabile, tăgada de care dau dovadă mulţi români instruiţi în “satul global”, în asociere cu doza de anacronism (dar şi mercantilism!)  a organizaţiei religioase de referinţă în acest spaţiu carpato-dunărean, reprezintă un cocktail periculos în funcţie de dozajul cu care se îmbină cele două “lumi” din ce în ce mai antagoniste!

Unii ar spune că tindem spre post-românism, orice este posibil. Însă trebuie să ne decidem dacă dorim să trăim doar precum nişte indivizi care ocupă un teritoriu şi sunt pe zi ce trece mai uşor asimilabili sub rezonul cosmopolitismului, ori ne păstrăm identitatea şi mergem înainte sub forma unei naţiuni veritabile şi tot ceea ce implică acest statut?!?

Sursa:

[1] nicolaecristianbadescu.blogspot.ro

 


Daca ti-a placut acest articol, urmareste Glasul.info si pe FACEBOOK!



loading...

Site-ul Glasul.info nu răspunde pentru opiniile comentatorilor, responsabilitatea formulării din comentarii revine integral autorului comentariului. Ne rezervăm dreptul de a șterge comentariile cu tentă rasistă, xenofobă,care incită la ură, sau la violență.




Comentarii

comentarii

Site-ul Glasul.info nu raspunde pentru opiniile comentatorilor, responsabilitatea formularii din comentarii revine integral autorului comentariului. Ne rezervam dreptul de a sterge comentariile cu tenta rasista, xenofoba, care incita la ura, sau la violenta

loading...

Continutul articolelor exprima punctele de vedere ale autorului, iar Glasul.info nu isi asuma raspunderea pentru aceste idei exprimate de catre autor, exceptie facand doar notele sau materialele publicate exclusiv de catre redactia Glasul.info
Inline
Inline