RSS
TwitterFacebookPinterestGoogle+

O stea2 stele3 stele4 stele5 stele (Nu există încă evaluări)
Se încarcă...

Ne-rusinarea ungureasca! Maghiara!

Print Friendly, PDF & Email

Fireste, recunoastem dreptului istoric o anumita relevanta in discutia care s-ar putea purta in jurul Ardealului. Dar oare nu apartine istoriei si perioada anilor 1940-1944, de ocupatie horthysta?! Acesti ani in ce fel vor conta, in sprijinul sau impotriva pretentiilor maghiare?…

Noi credem ca acesti ani, prin crimele de care s-au facut atunci vinovate autoritatile maghiare mai mult sau mai putin horthyste, depun o marturie atat de cutremuratoare si de convingatoare, incat efectul nu poate fi decat unul singur: decaderea autoritatilor ungare din orice drept “istoric” asupra Transilvaniei!

Ne-rusinarea ungureasca! Maghiara!

La fel, oare perioada 1867-1918, cand Transilvania, in intregime, s-a aflat in cea mai stransa apropiere de Budapesta, nu apartine si ea istoriei? Mai are importanta cine au venit primii in Transilvania, romanii sau maghiarii, de vreme ce felul in care cele doua state nationale au administrat Transilvania se deosebeste unul de altul ca de la cer la pamant?!

E incomparabil tratamentul la care au fost supusi romanii in Transilvania dependenta de guvernul de la Budapesta cu soarta ce au avut-o maghiarii ca minoritate nationala in statul roman, atat dupa 1918, cat si dupa 1944!…

Perioada 1867-1918, de apartenenta a Transilvaniei la statul ungar, nu poate fi invocata ca drept istoric decat dinaintea celor ce nu cunosc ce s-a intamplat in acei ani cu romanii si cu celelalte nationalitati conlocuitoare, ajunse sub guvernarea Budapestei.

Sa ne aducem aminte conditiile in care s-a instituit dualismul austro-ungar, la 1867, printr-o masura de cabinet, a primului ministru Beust – personaj de calitate indoielnica printre contemporani (dupa Thiers, Beust a fost “omul care parea sa creada el cel mai putin din ce spunea”).

Nu contineau, acele imprejurari, niciun element care, peste timp, sa poata fi invocat in favoarea refacerii in vreun fel a situatiei absurde ce s-a creat astfel: un regat ungar, in care ungurii reprezentau aproape o treime din populatie… Dar in care regat drepturi politice aveau aproape numai ungurii!

Instituirea dualismului, si o data cu acesta a unui teritoriu de stat ungar, nu s-a facut nici pe campul de lupta, nici prin consultarea electoratului. A ofta azi dupa granitele din 1867 ale Ungariei poate sa para un gest patriotic, dar mai inseamna si sa nu fii in stare sa faci deosebirea intre ceea ce doresti si ceea ce ti se cuvine propriu-zis.

Aspectul moral pe care-l imbraca aceasta chestiune atarna de masura in care preopinentii nostri sunt capabili sa accepte ca un lucru nu ti se cuvine numai in masura in care el iti convine!… Asa cum s-au petrecut lucrurile in Ungaria “Mare”, intre anii 1867 si 1918, se pare ca niciun om politic maghiar din acea vreme nu a fost in stare sa faca distinctia amintita.

Primind astfel cadou, din partea cancelariei imperiale vieneze, o tara mult mai mare decat cea pe care o pierdusera la Mohaci, in urma cu trei secole si mai bine, politicienii maghiari au incercat sa rezolve contradictia dintre caracterul maghiar al statului “national-unitar” si numarul disproportionat de mic al populatiei maghiare, prin instituirea unei politici de deznationalizare a romanilor, slavilor, germanilor si evreilor din cuprinsul regatului ungar.

La adapostul acum al armatei imperiale, politicienii maghiari s-au dedat la abuzuri si ultragii fata de celelalte nationalitati, incercand sa le impuna, ca pe o binefacere, acceptarea unei noi nationalitati: cea de maghiar. Povestea urita a acestei politici a cam fost uitata in Europa de astazi. Propaganda maghiara, din ce in ce mai nemasurata, atat in Ungaria, cat si in strainatate, ne obliga insa sa ne aducem aminte!

Poate ca ar trebui sa incepem cu… inceputul, petrecut in indepartatul secol al XIII-lea – cifra fatidica doar! – cand se dezlantuie persecutiile impotriva preotilor “schismatici” si a populatiei de “eretici”, nume sub care sunt de inteles in primul rand romanii.

E drept, la aceasta regii unguri au fost oarecum obligati prin aservirea acceptata fata de autoritatea papala, initiatoarea, prin papa Nicolae al IV-lea, a acestei prigoane atat de putin crestineasca. Se pare insa ca pentru regii si nobilii unguri obligatia s-a transformat repede intr-o placuta indeletnicire… Exercitata cu un zel sporit de siguranta in care se simteau sub scutul papal, al catolicismului.

In ce masura ortodoxismul romanilor a fost numai un pretext, ne e greu s-o spunem. Uneori, in legislatia transilvaneana, elaborata de clerici si feudali maghiari in primul rand, romanii sunt mentionati in chip expres. Bunaoara intr-o dispozitie din 1428 a regelui Sigismund:

“Se despoaie de avere toţi nobilii şi cnejii, care ţin pe moşiile lor preoţi ortodocşi, ce duc poporul la rătăcire. Să se confişte proprietatea preoţilor români (s. n.) şi să se expulzeze din ţară. Căsătoria între ortodocşi şi între cei de legea Romei e oprită, până ce ortodoxul nu se botează de preotul latin. Nobilii, cnejii şi ţăranii îşi vor pierde moşiile, dacă nu-şi botează copiii în legea catolică”. [65]

Sau într-o hotărîre a Dietei din Târgu Mureş, decembrie 1551:

“Românul nu poate denunţa pe răufăcătorii unguri ori saşi, celor 12 juraţi ai comitatului, dar ungurul şi sasul îl poate denunţa pe român”… [66]

O discriminare asemănătoare, la nivelul aristocraţiei, făcuse încă din 1426 acelaşi rege Sigismund, care-i scutise de război pe nobili, cu precizarea că nu şi pe cei români…

Când aceştia vor merge cu toţii la război, să-şi apere patria comună, observatori imparţiali, neutri, precum călugărul diplomat Possevino la 1583, vor constata că nobilii români

“nu se bucură de atâta cinste ca nobilii unguri, şi chiar dacă se disting câteodată mai mult decât ungurii în război, sunt totuşi ţinuţi mai înapoi, ca să nu fie premiaţi de principe”. [67]

Dar, în ciuda acestor semne, ne aducem aminte că nu numai Horia a fost tras pe roată, ci şi secuiul Doja a fost ars pe rug, sălbăticia represiunii feudale atingându-i deopotrivă pe iobagii români şi secui. Încât, pentru întreaga epocă feudală, e probabil să fie mai îndreptăţită părerea lui Aurel C. Popovici, părere prilejuită de invocarea principiului istoric de către propaganda maghiară de la sfârşitul veacului trecut:

“Fără îndoială că naţiunile dominante îşi pot întemeia pretenţiile, în ceea ce priveşte privilegiile, pe fel de fel de pergamente. The devil can cite Scripture for his purpose  spune Shakespeare – dracul poate cita până şi din Sfânta Scriptură, numai să-şi atingă scopul. Aşa de pildă, maghiarii spun că «din punct de vedere istoric» naţionalităţile au fost numai «factori etnici» în statul ungar şi nu factori politici. Acest lucru poate fi adevărat şi totuşi el n-are nici o importanţă, căci pe acea vreme maghiarii au avut exact acelaşi rol. Statul a fost patrimoniul regelui şi al castelor, acestea nu erau însă nici maghiare, nici germane, nici slave, nici române. Ele erau pur şi simplu feudale şi din punct de vedere naţional neutre.” [68] “În trecut – mai precizează acelaşi autor – nu a existat un principiu naţional şi nici o constituţie continentală nu a avut un caracter naţional”. [69]

Acest caracter – neutru, din punct de vedere etnic – al statului feudal ungar rezultă şi din principiul său constituent (“regnum unius linguae fragile ac imbecile est”, adică “ţara cu o singură limbă este fragilă şi slabă”, spusese către fiul său regele Ştefan I, întemeietorul statului ungar), ca şi din împrejurarea că în foarte multe rânduri acest stat a fost condus de regi şi înalţi demnitari de origine nemaghiară. Regi unguri de etnie maghiară au fost foarte puțini!… Situaţia aceasta o întâlnim şi în Transilvania.

Astfel că vom face uitate (deocamdată!) suferinţele şi umilinţele pe care românii din Ardeal şi din părţile ungureşti le-au suferit până la 1848, în secolele de beznă feudală, punându-le deci pe seama intoleranţei religioase, care a făcut atâta rău şi-n alte părţi ale Europei.

De la 1848 încoace lucrurile se schimbă însă, căci o nouă gândire politică, liberală, ajunge la o circulaţie europeană, stârnind evenimentele cunoscute. Cu răsunet european în epocă a fost şi mişcarea revoluţionară maghiară, animată de ideea libertăţii naţionale, însufleţită de spectaculoase, dramatice sacrificii şi martirii umane.

Ce se ascundea însă în spatele liberalismului maghiar şi al “setei” lor de libertate, care a zdruncinat Imperiul Habsburgic la 1848, s-a văzut foarte bine după 1867 îndeosebi, anul în care Casa imperială, excedată de dificultăţile de a conduce o ţară (zic ţară, iar nu imperiu…) în care se vorbeau o duzină de limbi, a găsit fericită ideea de a împărţi aceste dificultăţi cu una din naţiile împilate din imperiu.

Motivele care au determinat alegerea naţiei ungare sunt mai multe, dar principale vor fi fost două: să nu fie vorba de o naţiune slavă şi nici de una care să reprezinte în imperiu o parte, o prelungire numai a unei entităţi etnice trăitoare şi-n afara imperiului, într-un stat naţional propriu, cum erau bunăoară românii şi sârbii. Acestea au fost şi motivele pentru care a fost ales dualismul în locul unui mai firesc pluralism confederat.

Ne-rușinarea ungurească! Maghiară!, Propaganda maghiara discriminatorie

Ne-rușinarea ungurească! Maghiară!, Propaganda maghiara discriminatorie

Maghiarii înşişi erau potriviţi pentru rolul şi situaţia ce li se atribuia în statul austro-ungar. Sub protecţia armatei, care rămăsese unică în statul divizat, liberalismul ungar de la 1848 şi-a arătat, în văzul tuturor, adevărata faţă, devenind curând după 1867 regimul cel mai discriminator şi intolerant din Europa pe plan etnic, naţional, spre marea dezamăgire a celor care, de bună credinţă, simpatizaseră până atunci cu opozanţii unguri ai curţii imperiale vieneze.

Baza “legală” a acestui regim abuziv şi discriminator a constituit-o sistemul electoral censitar, care menţinea puterea în mâinile vechilor clase privilegiate, în felul acesta întru nimic afectate de abrogarea privilegiilor feudale. Aceasta a fost, de altfel, şi baza social-politică a politicii de maghiarizare, scopul ei propriu-zis fiind menţinerea acestor privilegii, contestate de celelalte naţionalităţi.

Eşti tentat, la o privire superficială a lucrurilor, să vorbeşti despre o concepţie rasistă a ideologilor unguri, mai ales când în presa acestora întâlneşti mereu afirmaţii precum că “maghiarimea este sortită să devină cea dintâi naţiune din lume” (“A magyar hivatva van reá, hogy elsö nemzete a világnak”), şi asta nu la publicişti de ocazie, ci la oameni politici cu trecere, cum a fost Hoitsy Pal, unul dintre cei mai tenace colaboratori la “Budapesti Hirlap”. [70]

Acum, ce-i drept, dacă cumva se poate spune că e vreo “naţiune sortită să devină cea dintâi din lume”, nu putem decât să recunoaştem dreptul maghiarilor şi al oricărei naţiuni de a concura la această cinste şi, fireşte, de a concura cu speranţa în reuşită. Din partea noastră, le dorim tot succesul!

Ceea ce însă ne umple de mirare este că acest rasism se traduce nu printr-un exclusivism naţional ori rasial, pe care l-am găsi cât de cât “firesc” – în definitiv, dacă natura a dus la constituirea unor rase umane cât de cât distincte, ideea conservării acestora nu este complet absurdă, “inumană” – ci rasismul maghiar constă în dorinţa de a maghiariza, de a impune altora limba şi conştiinţa etnică maghiară!

Mărturisim deci că ideea şi politica “maghiarizării” ni se pare, dintre toate doctrinele rasiste, inclusiv cea a apartheidului, a fi teoria cea mai de neînţeles! Ce să mai însemne “maghiar” atunci când vrei să-i faci maghiari pe toţi cei din preajma ta?

Găsesc efectiv o singură explicaţie: convingerea clasei suprapuse că nu-şi va putea menţine privilegiile decât într-un stat maghiarizat măcar, căci maghiar nu mai avea cum să fie statul ungar înfiinţat printr-un petec de hârtie la 1867. Ştiuse el Iosif al II-lea ce ştiuse atunci când, încă cu o sută de ani mai înainte de 1867, afirmase că

“nobilimea ungară nu are frică mai mare decât aceea de a-şi vedea împuţinate veniturile şi privilegiile, pe care le-ar spori oricât de mult, la fel cum şi pe ţărani i-ar exploata fără nici o limită”. [71]

Menţinerea in facto a privilegiilor feudale a fost, în viziunea politică a majorităţii politicienilor unguri, strâns legată de maghiarizarea celorlalte naţii. Nu declarase însuşi marele patriot Kossuth că

“fără maghiarizarea croaţilor, a românilor şi a saşilor, noi suntem sortiţi pieirii”?! (Care “noi”? Poporul ungar sau privilegiaţii statului ungar?!…)

Am putea spune că aceşti politicieni au fost gata să jertfească naţiunea maghiară, ca entitate etnic omogenă, pe altarul maghiarizării. De dragul unor privilegii şi al falei de a se şti stăpâni într-un stat cu hotare cât mai cuprinzătoare, clasa conducătoare maghiară a fost gata să sacrifice identitatea naţională a propriului popor! Și chiar au sacrificat-o, în mare măsură!

Nu putem să nu ne amintim, prin comparaţie, că acesta a fost unul din considerentele pentru care, după 1877, Ion C. Brătianu, în calitate de prim-ministru al României, a declinat oferta, făcută de factorii responsabili ai poporului bulgar, ce i s-a prezentat regelui Carol I, de a lărgi în sud graniţele regatului, cuprinzându-i şi pe bulgarii proaspăt constituiţi într-un stat autonom.

Întemeietorul „dinastiei” Brătienilor a înțeles că acceptarea ofertei ar fi însemnat o lărgire a graniţelor regatului, iar nu ale ţării româneşti. Deci ceva politic nefiresc. Ar fi însemnat o „corcire”, o diminuare a românității statului!

Politicienii unguri însă nu s-au sfiit să „accepte” în 1867, ba chiar să-și dorească un regat ungar disproporţionat de mare faţă de proporţia populaţiei maghiare: numai o treime din populaţia Ungariei „Mari” erau unguri!…

Pentru a da o soluţie problemei naţionale, adică în replică la dorinţa celorlalte naţiuni din Ungaria de a duce o viaţă naţională proprie, de a li se recunoaşte dreptul de existenţă ca naţiuni, maghiarii au trecut la maghiarizarea organizată, printr-o politică de stat pusă în practică la toate nivelurile: economic, social, politic, cultural, educativ. Vorbim de o maghiarizare organizată după 1867, devenită atunci politică de stat.

Se mai produsese, cel puţin în Ardeal, o maghiarizare, în secolele anterioare, consecinţă în primul rând a prigoanei religioase antiortodoxe, care a avut ca efect fie migrarea unor români spre celelalte două principate româneşti, fie acceptarea de către unii români a unei religii “recepte”, cu consecinţa în timp a deznaţionalizării lor.

A mai fost şi o a treia consecinţă, aceasta fiind şi cea mai importantă: rezistenţa pe care cei mai mulţi ardeleni au reuşit s-o opună feluritelor presiuni antiromâneşti, asigurând astfel o permanentă preponderenţă a elementului românesc în Ardeal.

Rezistenţa acestora, conştiinţa lor românească tot mai răspicat afirmată, constituie îndreptăţirea lor istorică cea mai temeinică de a hotărî asupra soartei politice a Ardealului. Căci e vorba de un drept pe care şi l-au câştigat prin suferinţă, prin acceptarea jertfei de dragul ideii naţionale, idee mai mult sau mai puţin limpede afirmată, dar simţită în toate momentele hotărîtoare ale istoriei Ardealului, orientând comportamentul românilor ca entitate etnică.

      Împotriva acestui simţămînt şi a factorilor care îl susţineau politicienii Ungariei de odinioară, de după 1867, au organizat o politică complexă de maghiarizare: “pretindem ca cetăţenii noştri de altă limbă să înţeleagă şi să simtă ungureşte”, declara, aproape oficial, volumul jubiliar al societăţii “Emke”, asociaţie ce s-a aflat în fruntea eforturilor de maghiarizare. Numai că pretenţia astfel formulată devenea de-a dreptul odioasă, căci se referea la “cetăţenii de altă limbă” care alcătuiau majoritatea populaţiei din Ungaria!… [72]

Maghiarizarea, în speţă a Ardealului, a românilor – dar şi a sârbilor, saşilor, șvabilor, armenilor, evreilor, slovacilor etc., s-a încercat în primul rând prin şcoli. Mai întâi s-a urmărit desfiinţarea a cât mai multe şcoli româneşti, deşi aceste şcoli nu se ţineau din subvenţia statului, ci numai din subvenţia cetăţenilor români, doritori cu tot dinadinsul să-şi dea copiii la o şcoală care să nu-i înstrăineze de părinţii lor.

Adeseori, şcoala românească era transformată în şcoală de stat, cu predare numai în limba maghiară, autorităţile impunând contribuabililor români să susţină mai departe material şcoala! [73] Îndeosebi învăţămîntul românesc secundar a avut de suferit de pe urma acestei politici de maghiarizare.

Acestei politici nu trebuia să-i scape nici copiii preşcolari:

“Am dat multă atenţie azilurilor de copii – mărturiseşte acelaşi volum jubiliar «Emke», la p. 528 – ţinând seamă între altele de necesitatea ca cetăţeanul începând cu învăţatul de a vorbi (s. n.) până la terminarea şcolii, dar şi mai târziu, printr-o păstorire potrivită, să fie înconjurat cu instituţiuni care cultivă ideea de stat ungar şi limba maghiară”. Anuarul aceleiaşi societăţi “culturale”, pe anul 1892-93, prezintă şi unele rezultate mai spectaculoase, cu care se putea lăuda: “Aici la Bârghiş, unde faţă de 800 de valahi abia sunt 200 de unguri, copiii valahi din azil vorbesc ungureşte mai corect decât ungurii”.În acelaşi volum, la p. 236, găsim şi această mărturisire de credinţă: “Este adevărat că societatea «Emke» este fanatică, este sigur deci că ea este şi şovinistă. Dar ce naiba am face astăzi dacă Ardealul nu ar fi fost fanatic şi şovinist? Şi cu ce perspectivă de viitor ne-am încuraja dacă «Emke» nu ar fi acolo şi dacă n-ar fi ceea ce este?!” [74]

Zelul maghiarizării mergea până la măsuri ce par azi imaginate de un scriitor desăvârşit în arta grotescului şi a absurdului, în nici un caz reale. Şi totuşi citim în “Magyarország” din 26 mai 1904 recomandarea făcută şcolilor ca

“în timp ce copiii se joacă, să li se interzică jocul acelora care nu vorbesc limba maghiară”… Adică copiii români, sârbi, slovaci, saşi…

Această societate “fanatică şi şovinistă”, după cum ea însăşi se proclamă, cu vădită satisfacţie, iar nu “culturală” cum i se zice astăzi, a patronat şi acţiunea atât de stupidă de maghiarizare a numelor, a dus şi la crearea unei instituţii specializate, Societatea Centrală de maghiarizare a numelor, ce a emis diferite ordonanţe şi instrucţiuni, menite să convingă populaţia nemaghiară să adopte nume de familie maghiare (numele de botez oricum erau înregistrate în forma lor maghiarizată).

Acţiunea aceasta, îndeosebi prin şantaj, a avut un oarecare succes la cei ce lucrau ca funcţionari publici ori în întreprinderi de stat. Succes formal, căci odată cu numele, cei mai mulţi dintre români nu şi-au schimbat şi sufletul!… Oferindu-ne azi paradoxul de a avea mulţi români în Ardeal cu nume ungureşti…

Societatea amintită a editat şi o cărticică, pentru uzul mai patrioţilor: Cum să ne maghiarizăm numele!!…

În acest context se cuvine să precizăm că această stratagemă penibilă, jalnică, a fost aplicată și în celelalte state vecine, unde locuiesc mulți români. Li s-au bulgarizat numele, li s-au rusificat sau sârbizat! Pretutindeni în jurul României sau mai departe, în Grecia bunăoară, românii, ca minoritate etnică, au fost supuși unui regim de dez-naționalizare vecin cu genocidul!

Noi, românii, facem figură aparte și de această dată: în niciun moment al istoriei noastre nu am obligat pe cineva să-și schimbe numele moștenit de la părinți! Să-și ia un nume românesc! Să sporească astfel prin fals procentul demografic, „țifra obștei”! Pentru această parte a Europei, comportamentul românesc, la nivelul mentalului colectiv și al politicii de stat, este fără pereche de corectl, de normal!

*

Realitatea celor aproape trei milioane de români, care ocupau Ardealul printr-o dispunere continuă de aşezări, a stârnit şi o politică de colonizare a Ardealului cu maghiari aduşi din alte părţi ale Ungariei, îndeosebi “din pustă”. În scopul limpede mărturisit de a contracara preponderenţa românilor, de a micşora procentul net majoritar românesc.

“Odată cu înfiinţarea societăţii «Emke» s-a pornit un curent pentru colonizări. La 12 mai 1886 s-a înfiinţat «Secţia colonizării secuilor» a societăţii «Emke», sub preşedinţia contelui Bánffy Béla şi a deputatului Horváth Gyula. Statul, în această privinţă a şi stabilit principiul colonizării, desemnând ca teren al acţiunii mijlocul Ardealului, Câmpia, părţile mărginaşe Secuimei şi împrejurimile de-a lungul râurilor, spre ţara mamă. Statul a realizat colonizări în 21 de locuri, ceea ce constatăm cu mulţumire. Opt colonizări au avut loc în Ardeal, iar 13 în Caraş-Severin în Banat. În judeţul Cojocna colonizarea din Sărmaşul Mare  (1894), din Cara (1903), de asemenea colonizările din judeţul Turda (Ludoş, Drighin), precum şi cea din Viţa (judeţul Solnoc-Dobâca) au întărit Câmpia Ardealului. (…) «Ereklye Muzeum» a făcut mult pentru acţiunea lui «Emke» de a coloniza comunele Terihas, Nimigea şi Baia-Mare. Am făcut propunerea la minister ca Nimigea să fie alipită la judeţul Solnoc-Dobâca. Am desemnat guvernului ca locuri potrivite pentru colonizare comunele Feldioara, Armeni, Pişchi şi Pociovalişte” (după acelaşi volum jubiliar din 1910, p. 390).

După o mie de ani, Ardealul era pentru «Emke» şi autorităţile de la Budapesta, tot o terra deserta, la dispoziţia bunului plac al unor falsificatori ai istoriei. Căci această colonizare artificială a Ardealului nu urmărea decât acest scop: să falsifice, să mintă istoria!

În aşteptarea momentului ce nu mai putea fi amânat la nesfârşit, când sistemul electoral de tip feudal ce mai funcţiona încă în Ungaria avea să fie abrogat şi înlocuit cu votul universal, plebiscitar, «Emke» încerca să sporească numărul viitorilor votanţi pentru o Transilvanie a Ungariei, încerca să inverseze raportul numeric dintre naţionalităţile Ardealului.

Rezultatul n-a apucat să fie cel scontat de «Emke» şi guvernul budapestan. Dar nu se poate spune nici că truda le-a fost zadarnică. “Minţiţi, minţiţi! Ceva tot se prinde!” Astfel că până în 1918, ca rezultat al acestor colonizări, o serie de comune care mărgineau spre vest teritoriul preponderent românesc, au devenit, cu forţa, maghiare.

Comisia internaţională de pe lângă Conferinţa de pace de la Paris, care a anchetat pe teren delimitarea demografică dintre cele două state, n-a luat în consideraţie decât starea de fapt din acel moment, fără să mai ţină seama de felul în care s-a ajuns la ea. Astfel încât, la încheierea păcii, frontierele de apus ale României nu au fost cele “fireşti” și drepte, ci ele au suferit o revizuire sui-generis, prin colonizările maghiare făcute în anii imediat premergători primului război mondial.

Căci da, se poate vorbi de un revizionism maghiar înainte de Trianon, a cărui expresie a fost politica de colonizare, de maghiarizare cu orice preţ!

Nota bene 2014. Cele de mai sus ar trebui avute în vedere azi, când politicienii udemerişti emit pretenţii bazate pe abuzurile săvârşite de politica de maghiarizare forţată dusă de statul dualist. Nu putem admite ca acele abuzuri să creeze vreodată drepturi! Încă se mai poate aduce o corecţie, o reparaţie celor petrecute în urmă cu un secol și jumătate! Măcar sub forma refuzului de a acorda beneficiile prevăzute prin lege acelor localităţi în care s-a produs o falsificare a realităţii demografice prin colonizări forţate.

Se impune o evaluare a politicii de maghiarizare dusă de statul ungar după 1967 pentru a vedea care consecințe ale acestei politici mai pot fi anulate sau îndreptate.

Considerăm că avem datoria, nu numai dreptul, de a face în legislația noastră un reper din anul 1867!… Avem suficiente date statistice din epocă pentru a stabili care localități din Ardeal au fost ținta colonizărilor forțate, dirijate de la Budapesta. În aceste localități nu putem aplica generoasele prevederi ale legislației noastre. Nu le merită! Ar însemna să validăm, să acceptăm procedeele necinstite și abuzurile propagandei revizioniste maghiare!

Bunăoară, dacă numele unguresc al unei localități din Transilvania a fost dat după 1867, acel nume trebuie scos din circuitul public. Altfel spus, actualele denumiri ungurești ale localităților trebuie supuse unei verificări, pentru a vedea care denumiri au fost date după 1867. Acele denumiri trebuie abandonate, iar localității respective să nu i se mai dea o denumire ungurească vreodată!

La fel, dacă populația maghiară crește în unele localități peste 20% prin colonizări, în epoca 1867- 1914, azi să nu se acorde comunității respective facilitățile la care ar avea dreptul conform legilor în vigoare! Aceste legi trebuie schimbate, pentru a face deosebirea între comunitățile maghiare istoricește constituite corect, normal, în mod natural, și comunitățile maghiare constituite sau mărite prin abuz și fals, prin colonizări menite să falsifice realitatea dmografică!

Există precedente pentru propunerea de mai sus, bunăoară în statele baltice, în fostele colonii…  Nu vom inventa nimic dacă vom face tot ce se mai poate face pentru „dezamorsarea” maghiarizării, inclusiv a celei care se mai produce și în zilele noastre! (sic!)

*

Ceea ce s-au priceput iarăşi foarte bine să organizeze conducătorii statului “naţional-unitar” ungar, a fost prigoana poliţienească asupra tuturor luptătorilor de frunte ai naţionalităţilor oprimate cu atâta înverşunare. Abuzurile acestei prigoane – care au mers până la omucideri nepedepsite, erau încurajate de nădejdea că-n felul acesta vor fi determinaţi să părăsească Ardealul un număr cât mai mare de români, în primul rând de intelectuali.

Un moment deosebit de important, în această confruntare, l-a constituit vestitul proces al “memorandiştilor”. La acest proces s-a ajuns în urma acţiunii energice şi în acelaşi timp paşnice a românilor din Ardeal, care au trimis la Viena o delegaţie de 300 de persoane, din toate straturile sociale, cu misiunea de a înmâna “împăratului-rege al Austro-Ungariei” doleanţele româneşti,

“cerând de la dînsul apărare şi dreptate, cerând de la dînsul ca să înceteze măsurile prin care în regatul poliglot al Ungariei, cele şase milioane de maghiari caută să reducă la ilotism celelalte 11 milioane de nemaghiari, anume: români 3 milioane, germani 2 milioane, croaţi, sârbi, slovaci 6 milioane, care toţi doresc să trăiască în pace frăţească cu maghiarii, sub ocrotirea legilor drepte şi egale pentru toţi” (din Apelul Academiei Române către toate academiile din lume¸1 iunie 1894).

Împăratul, la insistenţele guvernului din Budapesta, a refuzat să-i primească pe români, nici măcar textul Memorandului nu l-a primit. Publicând acest text, românii semnatari ai documentului au ajuns în boxa acuzaţilor, la tribunalul de la Cluj, unde s-a judecat în 1894, procesul “memorandiştilor”, memorabil, printre altele, pentru cuvîntul rostit de unul dintre liderii români, avocatul Ioan Raţiu. Cităm din acest discurs istoric:

“Ceea ce ne-a silit pe noi şi pe întreg poporul român să facem acest demers, este faptul că atât legislaţiunea, cât şi guvernul  ne-au adus la convingerea nestrămutată, că în faţa lor, pentru noi, vorbă de dreptate nu poate fi. În zadar au fost toate promisiunile ce-au dat în repetate rânduri pentru respectarea drepturilor noastre naţionale. În zadar am încercat toate formele şi mijloacele legale! În zadar ne-am plâns la toţi factorii competenţi ai statului. Exclusivismul de rasă a declarat război de exterminare limbii şi naţionalităţii noastre. (…)

      Aţi proclamat, sus şi tare, că forţa biruie dreptul şi nici nu aţi mai căutat să marcaţi în faţa lumii ceea ce nu mai e judecată, ci executare. Să nu ne cereţi dar nouă să ne facem complici în acest simulacru de proces, încercând să facem din partea noastră un simulacru de apărare. Au fost siliţi prin violenţă şi insulte apărătorii noştri să se depărteze. S-a agitat prin presă opinia publică maghiară reprezentată prin juriul din Cluj, în contra noastră şi a întregului popor român. Am fost violentaţi şi aici şi am fost terorizaţi totdeauna cum suntem terorizaţi în toate de când am denunţat lumii  civilizate asupririle ce le îndurăm, Mai poate fi dar vorba aici de judecată, de apărare în înţelesul juridic? Nu! Faceţi ce voiţi!

      Nevinovaţi suntem, dar D-voastră sunteţi stăpâni pe individualitatea noastră fizică, nu însă şi pe conştiinţa noastră, care, în această cauză, este conştiinţa naţională a poporului român. Dacă nu sunteţi D-voastră competenţi să ne judecaţi, este însă un alt tribunal mai mare, mai luminat şi, desigur, mai nepărtinitor, care ne va judeca pe toţi: e tribunalul lumii civilizate, care va osândi mai mult şi mai aspru decât v-a osândit până acum.

      Prin spiritul de intoleranţă, printr-un fanatism de rasă fără seamă în Europa, osândindu-ne, veţi izbuti să dovediţi lumii că «maghiarii sunt o notă discordantă în concertul civilizaţiunii».” [75]

…Curtea cu juraţi maghiari din Cluj i-a osândit pe memorandişti la ani grei de temniţă, dar tribunalul celălalt, al lumii civilizate i-a condamnat întocmai pe strâmbii judecători.. Iată ce scria G. Clemenceau, viitorul preşedinte al Franţei, într-un articol intitulat Procesul Memorandului, publicat în 1894. Cităm în întregime acest adevărat document istoric:

 

      “În acest moment se judecă la Cluj, capitala Transilvaniei, un proces de înaltă trădare, care interesează foarte mult atât pe supuşii împăratului Francisc Iosif, cât şi pe oamenii care doresc o mai bună distribuţie a justiţiei între popoare. (…) Ungaria, pentru a nu o cita decât pe dînsa, e semănată de grupuri germane; se găsesc chiar ramuri destul de însemnate de cehi. Nimeni n-a propus vreodată, după cât se ştie, de a constitui aceste rase în stare de guverne separate. Lucrurile se petrec cu totul altfel (s. n.) cu românii din Ungaria şi Transilvania, care, în număr de trei milioane şi jumătate, luptă de mult ca să dobândească autonomia relativă ce de netăgăduit li se cuvine. Istoria lor e din cele mai interesante. La 15 mai 1848, românii din Ungaria, Transilvania şi Banat, într-uniţi într-o mare adunare, în număr de mai bine de 40.000, adoptă în unanimitate o rezoluţie, revendicând «o administraţie naţională autonomă, atât din punct de vedere politic, cât şi din cel eclesiastic», care revendică să se înscrie într-o constituţie bazată pe principiul federaţiei. O asemenea constituţie se cerea de popoarele croat, sârb şi slovac. Maghiarii nu secundară deloc revendicările atât de legitime ale raselor vecine. Ei cereau încorporarea Transilvaniei la statul ungar şi căutau să impună românilor opresiunea ce o înduraseră ei din partea austriecilor. Ei proclamară detronarea Casei de Austria şi, departe de a face solidară cauza lor cu aceea a celorlalte naţionalităţi, cerură printr-o proclamaţie a ministrului Batthyani: „Supremaţia elementului maghiar astfel după cum a cucerit Ungaria, de aproape o mie de ani, cu armele în mână.” Aceasta înseamnă a proclama suveranitatea forţei contra căreia ei se revoltaseră până atunci. (…)

      Revoluţia ungurească învinsă, Francisc Iosif trebui să consacre autonomie Transilvaniei.

      După 1866 însă, pactul consacrând dualismul austro-ungar încorpora Transilvania la Ungaria şi punea sub hegemonia ungurească naţionalităţile nemaghiare.

      Românii, adunaţi din nou la Blaj, protestară contra acestui pact, încheiat fără voia lor. Cu toate acestea, noul regim începu să satisfacă o parte din sentimentul naţional al populaţiei române. Trei legi fundamentale garantau:

  1. Autonomia bisericii române.
  2. Învăţământul naţional în limba română.
  3. Recunoaşterea limbii române ca limbă oficială, ca şi cea maghiară.

      Şi toate aceste prerogative astăzi sunt desfiinţate. Numai şcoalele maghiare sunt întreţinute cu cheltuiala statului. Şcoalele româneşti sunt susţinute cu fonduri provenite din subscripţiuni private, iar învăţământul trebuie să se facă în limba maghiară. În fine, pretutindeni justiţia se dă în limba maghiară. După cum se vede, legile sunt violate cu sfruntare.

      Călcările de legi însă nu se opresc aici. Prin dispoziţiuni arbitrare, introduse în legea electorală, românii au ajuns să fie privaţi de orice drept politic. Censul electoral e de zece ori mai ridicat pentru românii din Transilvania de cum e în restul Ungariei. Circumscripţiile electorale au fost astfel întocmite, încât adeseori săteanul român e nevoit să facă o cale de o zi ca să-şi exercite drepturile lui de cetăţean. Din 417 deputaţi, câţi compun Camera, românii, dacă s-ar stabili proporţia populaţiei, ar avea drept la 75 scaune; ei însă n-au nici unul. Libertatea presei e absolut iluzorie. Într-un singur an s-au intentat «Tribunei», ziar român ce apare la Sibiu, nu mai puţin de 19 procese de presă. Trei din redactorii acestei foi au fost condamnaţi la un total de opt ani închisoare. După cum se vede, tabloul e cât se poate de sumbru.

      În 1892, românii din Transilvania se întruniră în Conferinţă Naţională şi aleseră 25 dintre ei, ca să redacteze un Memorandum care să conţină dorinţele lor. Memorandumul a fost tradus şi publicat în mai multe limbi. Delegaţia însărcinată să-l prezinte Împăratului a văzut închizându-se uşile palatului, sub presiunea ministerului maghiar. Cei 25 de delegaţi, autorii Memorandului, sunt astăzi aduşi în faţa unui juriu maghiar pentru crimă de înaltă trădare. Se susţine că unele expresiuni din Memorand implică ideea preconcepută de separare. Pot fi condamnaţi I. Raţiu şi amicii lui. Opinia europeană i-a achitat de mai nainte. (…)

      Toată dreptatea e de partea românilor (s. n.). Lucrul ar părea neînsemnat. Maghiarii însă i-au dat nişte proporţii prea mari. Propria lor istorie să le servească de învăţământ.

      Independenţa naţiunii maghiare va fi mai bine garantată prin liniştea şi libertatea raselor vecine decât prin apăsarea violentă, a cărei consecinţă inevitabilă este războiul, totdeauna hazardat. În interesul chiar al Ungariei, trebuie acordată libertatea românilor din Transilvania.”[76]

 

În consecinţa logică a acestei politici, nu mai miră pe nimeni măsurile de suprimare a libertăţii de presă, de adunare şi de asociere. Semnificative sunt în aceste condiţii numeroasele interdicţii care au suspendat fireşti contacte culturale ale românilor din Ardeal cu cei din Ţară. Circulaţia strict supravegheată şi limitată a cărţii româneşti în Ardeal şi interzicerea turneelor pe care trupele dramatice româneşti încercau să le întreprindă în Ardeal, sunt aspecte normale în acea lume absurdă pe care a creat-o pretenţia guvernanţilor maghiari de a anula drepturile naţionale ale majorităţii locuitorilor din stat. În felul acesta însă, statul ungar îşi anula singur raţiunea de a supravieţui. Astfel că, la sfârşitul războiului, românii din Transilvania şi Ungaria şi-au proclamat hotărîrea de a dispune singuri de soarta lor.

Asemeni lor au procedat şi sârbii, şi slovacii, determinând revizuirea, printr-o comisie neutră internaţională, a hotarelor Ungariei. Pentru soarta Ardealului, este semnificativ faptul că saşii, care în 1869 au părăsit la Cluj lucrările Dietei transilvănene în semn de protest la alipirea silnică a Ardealului la Ungaria, în 1918, saşi şi şvabi deopotrivă şi-au exprimat acordul deplin la Unirea Transilvaniei cu România!

E interesant de cunoscut ce intenţii încălzeau inimile politicienilor maghiari cu numai câteva luni înainte de acest firesc deznodământ, pe care nu se arătau capabili să-l întrezărească nici măcar în ceasul al doisprezecelea. Cităm din ziarul “Ujság”:

“Trebuie să luăm de la români şi Delta Dunării, căci, lipsită de mare, îngrădită între ruşi, bulgari şi maghiari, România va fi silită să apeleze la mila noastră. Nu numai politiceşte, şi ci şi economiceşte. Iar, după ce se va încheia pacea, Franţa şi Anglia îi vor da naibii pe valahi. Nu e destul să încheiem pacea cu duşmanul nostru, ci trebuie să ne şi răfuim” (dr. Antal Kalmár, la 13 martie 1918).

“Vrem graniţă comună cu Bulgaria. Domnii care pregătesc pacea, să aibă grijă. Nu avem de-a face cu un duşman învins, ci cu un pungaş prins în flagrant delict. Cerem judecarea lui. Nu poate fi vorba de tratative de pace, ci doar de aplicarea unei sentinţe judecătoreşti, unui răufăcător” (Nandor Urmánczy, la 32 martie 1918).

“Nu ne gândim să oprim pe cel mai murdar dintre duşmanii noştri din Carpaţi, ci voim să ştergem pentru totdeauna România de pe harta lumii.” (Eugen Cholnoky, la 5 septembrie 1916).

Remarcabil reuşeşte să fi în acest context prelatul Iosef Meisel din Cluj, cu textul publicat la 29 ianuarie 1918, în acelaşi ziar: “Valahul, orice haină ar îmbrăca, tot valah rămâne. (Vorba lui Ghica: si jeune et déja valach?  n. n. …) La primul prilej, devine trădător de patrie şi când se simte la larg, aruncă masca ipocriziei şi calcă în picioare tot ce i-a dat ţara aceasta maghiară. În curs de 50 de ani, valahii au deznaţionalizat 70.000 de unguri. Fără zgomot, fără reclamă. Însă cu atât mai mare reuşită. Pentru a pune stavilă acestor stări de lucruri, eu propun următoarele legi:

  1. Cu ziua de azi, să se suprime orice şcoală valahă; şcoli primare, licee, şcoli de aplicaţie etc.
  2. Cel care vrea să se instruiască, să poftească să înveţe ungureşte. Numai astfel să poată avea drepturi cetăţeneşti.
  3. Să se închidă toate facultăţile de teologie valahe. Valahii greco-catolici să înveţe la teologiile romano-catolice ungureşti, iar greco-ortodocşi să accepte unirea cu Roma. Să nu poată fi nimeni preot, decât în regiunile locuite de unguri. La fel, profesorii şi institutorii.
  4. Pentru regiunile locuite de valahi, să se înfiinţeze grădini de copii, cu învăţătoare maghiare, care să nu vorbească decât ungureşte.
  5. Cui nu-i place să se supună acestor măsuri, să fie obligat să plece în curs de trei ani, în Valahia.
  6. Măsurile acestea să fie aplicat consecvent, până se va face ordine în ţară, n-avem nevoie de comisari ministeriali: supravegherea valahilor e treaba jandarmilor.

      Aşa să procedăm, dacă vrem rezultate.” [77]

Repetăm: acest Iosef Meisel, care făcea asemenea planuri pentru viitorul Ardealului, era prelat, slujitor al Evangheliei, al iubirii între oameni…

Mai precizăm că din rândurile unor gânditori politici de felul celor de mai sus aveau să se recruteze, imediat după Tratatul de la Trianon, propagandişrii revizionismului maghiar interbelic, cei ce aveau să se jeluiască în presa internaţională pentru soarta maghiarilor rămaşi în Ardeal.

Într-adevăr: ce s-a întâmplat cu minoritatea etnică maghiară după 1919, ajunsă aşadar ea sub administraţia românească?

Foarte pe scurt, se poate spune că românii şi-au respectat întru totul jurământul făcut la Marea adunare populară naţională, de pe Câmpul Libertăţii de la Blaj, 1848: Jurăm că nu vom asupri pe nimeni, dar nici noi nu ne vom lăsa asupriţi!Acestui jurămînt i se dăduse o recunoaştere oficială prin Rezoluţia adunării de la Alba Iulia, care, între cele cinci “principii fundamentale la alcătuirea noului stat român”, punea pe primul loc „Deplina libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba proprie, prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în Corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce‑l alcătuiesc.”

Un text sublim, de o generozitate maximă, a cărui punere în fapt nu se putea produce însă numai pe teritoriul României! Acest text se adresa întregii comunități internaționale ca model de urmat în toate țările Europei măcar! În subsidiar, ca subînțeles, acest mesaj de corectitudine deplină  se adresa în primul rând vecinilor din Vest, ungurilor! Era un mesaj care să le dea liniște sufletească românilor de pe malurile Tisei, care rămâneau mai departe să trăiască în Ungaria, ca minoritari! Era un mesaj care exprima convingerea că s-a pus capăt politicii criminale de maghiarizare cu forța, practicată de Budapesta cu sprijinul Vienei după 1867!

Ce a urmat se cunoaște! Din cei aproape o jumătate de milion de români din Ungaria, azi mai au curajul să-și zică români numai câteva mii! În schimb, numărul maghiarilor din România după 1918 a crescut! Demografic, maghiarii din România au avut o soartă mai bună chiar decât maghiarii din Ungaria!…

Pentru noi rămâne de neînțeles lipsa de interes arătată de oficilitățile românești față de soarta românilor din Ungaria de după Trianon!… Semnălăm deocamdată această abdicare de la răspunderile care le reveneau acestor autorități, inclusiv societății civile! O situație care se pepetuează din 1919 și până în ziua de azi! Avem date potrivit cărora în sinea lor sunt sute de mii de unguri care se simt și se știu români, dar ezită sau chiar evită să-și arate pe față aceste simțăminte din pricina șovinismului agresiv care se manifestă în Ungaria atât la nivel oficial, cât și la nivelul omului de pe stradă, inclusiv și îndeosebi la nivelul „canaliei din uliți”! Acești români încă mai pot fi recuperați pentru conștiința românească! De noi depinde să-i salvăm! Noi, autoritățile publice și opinia publică din România!

După 1990, obrăznicia UDMR-istă face caz de fraza citată mai sus, din Proclamație, cum că românii nu și-au respectat pomisiunile și ar fi cazul ca măcar acum să le respecte!… Ca și când după 1918 maghiarii au avut ceva de suferit în România! Ca și când după 1990 le-a mers mai rău ca înainte!

Din mulţimea dovezilor că românii au reuşit să se ţină de cuvînt, alegem mărturia părţii celei mai interesate: parlamentul ungar, de la Budapesta. Aici, în iunie 1933, Fischer Kerestes, ministrul de interne, a rostit un expozeu asupra situaţiei interne din Ungaria. Printre cei care au avut de obiectat la situaţia internă din Ungaria, două intervenţii ni se par cu totul memorabile: a deputatului Tibor Eckhardt, şef de partid, care a cerut Daţi-ne drepturile pe care ungurii le au în Cehoslovacia!şi a deputatului Francisc Ullein: “Daţi-ne drepturile pe care românii la acordă ungurilor din Ardeal”!…

 

Numai că luciditatea şi sinceritatea celor doi deputaţi nu-și găsea pereche în presa şi publicistica, fireşte, “liberă”, a perioadei interbelice. În ciuda afirmaţiilor oficiale privind dorinţa Budapestei “de a trăi în bune relaţii cu toţi vecinii”, presa maghiară producea la nesfârşit texte pe leit-motivul – şi cităm:

 

      “Cu cehii, valahii şi sârbii, nu putem avea nicio relaţie de prietenie!…Sunt duşmanii noştri!

      Să se ştie că nu poate fi apropiere româno-maghiară, până când în gara Kolozsvár-ului maghiar figurează scârbosul nume Cluj. Nu poate fi vorba de prietenie, până când nu se va ridica lângă Braşov statuia marelui Arpad!” (“Pesti Hirlap”, din 28 octombrie 1932)

 

În aceşti ani paralel cu propaganda revizionistă făcută în străinătate, în Ungaria “înfloreşte” o subliteratură a urii, a răfuielii sângeroase. Iată o mostră, semnată de dr. Iosif Farago, profesor de liceu:

      “De la Nagybecikerek până la Szabadka, toate hambarele sunt goale, corbi plutesc deasupra plaiurilor, pretutindeni numai înmormîntare. Fântânile au secat. Auzim numai blăsteme şi bocete: Urăşte pe sârbi! Şi aruncă în faţa lumei strigătul: Dreptate Ungariei!

      În Hunedoara e furtună, în Ocna Sibiului e prăpăd, în Sângeorz numai amărăciune. Pe străzi, mişună călăii. Ni-e amară pâine. Şcolile sunt închise. Urăşte pe români! Şi aruncă în faţa lumei strigătul: Dreptate Ungariei!

       Se aud ţipete la Nagyszombat. La Kesmark şi Ujvar se rostesc chemări la luptă. La Eperjes casele sunt incendiate, populaţia rabdă foame şi mizerie. Averea străbună este a bandiţilor. Fiul meu îţi las ţie moştenire: răzbunarea! Căci momentul răzbunării nu poate fi departe: Urăşte pe cehi! Şi aruncă în faţa lumei strigătul: Dreptate Ungariei!

      Dar răbdare: se apropie maghiarul cu târnăcopul şi va fi vaiet şi scrâşnirea dinţilor pentru tâlhari!… [78]

Autorul acestui text, repetăm: profesor de liceu şi, probabil eminent… pedagog, nu e nici pe departe un caz unic. Îi ţin companie o mulţime de condeieri ai îndemnului la crimă şi genocid:

“Să se ştie că pe plaiurile noastre n-are nimeni ce căuta! De o mie de ani, maghiarul e aici stăpân! Să piară deci sârbul, cehul şi valahul! Al nostru e pământul acesta, numai al nostru. Tâlharii să nu se mai tulbure visurile Carpaţilor!” (Eddödy Elek)

Inutil să precizăm că nu vom găsi în publicistica românească replici cu „aceeași monedă” la asemenea mizerii.

Fireşte, această publicistică penibilă nu accepta decât propriul revizionism, vizând revenirea integrală la situaţia dinainte de Trianon, când mai puţin de 8 milioane de maghiari oprimau peste 12 milioane de români, slavi şi germani, la adăpostul autorităţii militare austriece.

“Bineînţeles, noi pretindem vechile hotare milenare. Naţiunea maghiară nu-şi poate găsi fericirea decât redobândindu-şi vechiul teritoriu. Noi pretindem revizuirea sută la sută!”

Dar oare decât acest Nandor Urmánczy, publicist la “Pesti Hirlap”, nu era mai nimerit să vorbească în numele “naţiunii maghiare” primul ministru al statului ungar? Probabil că da. Căci iată şi o părere, deci mai autorizată, cea a primului ministru Ştefan Bethlen, asupra chestiunii în discuţie:

“Românii din Ungaria sunt mai numeroşi decât maghiarii şi alte naţionalităţi, în următoarele regiuni: în întreaga Transilvanie istorică (s. n.); în trei circumscripţii din Maramureş; în toate circumscripţiile Sălajului; în marea majoritate a celor din Satu-Mare, Bihor, Arad; în întregul district Caraş-Severin; în numeroase circumscripţii ale comitatelor Timiş şi Torontal, Astfel, masele româneşte reprezintă în Transilvania faţă de celelalte naţionalităţi, un ocean, o mare, un puhoi” (s. n.) Asta în 1912!…

Un an mai târziu, acelaşi fost prim-ministru ungar, ocupându-se de populaţia rurală din Transilvania şi Banat, precizează:

“În cele 11 comitate occidentale ale Transilvaniei populaţia rurală este astfel repartizată pe ramuri: românii 75,1 la sută; maghiarii 15,0 la sută; germanii 9,9 la sută. Românii sunt pretutindeni, în majoritate absolută afară de comitatele Braşov şi Târnava Mare, unde domină germanii (saşii)”.

Acelaşi Ştefan Bethlen, spunându-şi părerea (în volumul I de Discursuri, p. 58) despre linia despărţitoare între unguri şi români, afirmă că, în ţinutul Bihorului, aceasta “merge pe Criş până la comuna Berek-Böszörneny”. Căutând astăzi pe hartă această linie, constatăm că ea e mult mai la vest decât graniţa fixată în 1920… [79]

În fine, trecând peste alte mărturii şi hărţi demografice, întocmite fie de unguri, precum Geresy Kalman, Varga Gyula (academician), fie de străini neutri, printre care îl aflăm şi pe romanistul Gustav Gröber, mărturii luate sau nu în consideraţie de comisia internaţională care a fixat la Trianon graniţele dintre Ungaria şi România, mărturii toate în consens asupra caracterului românesc al teritoriului stabilit la Trianon pentru România, să mai pomenim, din arhivele Conferinţei, memoriul pe care îl depune la 14 ianuarie contele maghiar Aponny, spre cunoştinţa acestei conferinţe:

“În Transilvania, rasa română se găseşte în adevăr în majoritate absolută. În partea de vest şi sud-vest a platoului mărginind Câmpia Ungară, elementul român predomină” (vezi nota VIII, p. 140). [80]

Şi atunci, dacă acestea sunt declaraţiile celor mai responsabili factori politici, ale celor mai îndreptăţiţi să-şi spună părerea, chiar şi în numele naţiunii maghiare, cum a putut să prolifereze, în perioada interbelică, o literatură atât de josnică, de degradată?!… Ce climat moral şi intelectual a făcut posibilă o publicistică ce pare azi halucinantă oricărui om normal?!… Fie, s-au găsit unii s-o scrie! Dar unde a fost punerea la punct, atât de firească, din partea publicului, a oamenilor cu judecata întreagă?!

Printre momentele de culminaţie ale acestei publicistici se numără şi cartea lui Dücsö Csaba, Nici o îndurare, publicată în 1939, din care cităm leit-motivul:

“Voi ucide pe orice valah care se va găsi în calea mea. Voi ucide pe oricare dintre ei! Nu va exista milă! Noaptea voi incendia satele valahe… Voi otrăvi fântânile şi atunci nu va mai fi în Transilvania decât o singură naţionalitate, aceea maghiară…”

Merită oare să fie luate în seamă asemenea triste întruchipări ale condiţiei umane? Nu avem oare de-a face cu o manifestare patologică întâmplătoare, a câtorva indivizi dezaxaţi?… Vai, nu! Căci toată această ruşine a cuvîntului scris şi tipărit şi-a găsit o monstruoasă confirmare şi împlinire în anii următori, în perioada septembrie 1940 – octombrie 1944, care a urmat Dictatului fascist de la Viena, prin care a intrat sub administraţia Ungariei partea de nord a Ardealului, în care românii reprezentau o majoritate absolută (50,2%), iar ungurii, cu secuii împreună, doar 37,1%, restul populaţiei, până la 2.667.000 locuitori fiind germani, evrei, ţigani şi alte naţionalităţi. [81]

Ce s-a întâmplat în cei patru ani de guvernare ungară, horthystă a Ardealului de nord?…

Evenimentele petrecute atunci în Ardeal s-ar putea traduce şi în cuvintele: publicistica maghiară revizionistă, care îndemnase, vreme de douăzeci de ani, la ură şi crimă, şi-a făcut efectul, depăşind cele mai “optimiste” aşteptări. Civili particulari şi autorităţi dimpreună, din proprie iniţiativă ori conformându-se unor dispoziţii de stat, s-au dedat la o represiune sălbatică, de neimaginat în Europa secolului nostru, dezlănţuită împotriva populaţiei româneşti a Ardealului de nord.

Între confiscarea averii şi ucideri în masă a populaţiei, întregul evantai de abuzuri şi crime a fost epuizat de ocupaţia ungară, horthystă: arestări, bătăi, schingiuiri, siluiri, deportări în lagăre de muncă, expulzări, demolarea bisericilor, închiderea şcolilor, interzicerea ziarelor şi revistelor, a asociaţiilor culturale ori politice, dislocări de populaţie ş.a.m.d.

Să amintim, după datele statistice ale vremii, ce isprăvi au săvârşit în primele două luni ale ocupaţiei ungare, cavalerii maghiari ai răfuielii, dornici de a vărsa sânge omenesc doar din plăcerea ce le-o poate stârni unora spectacolul suferinţei şi al degradării fizice, care au ucis şi schingiuit de-a valma, bătrâni şi copii abia născuţi, bărbaţi şi femei, deopotrivă, pentru singurul motiv că aceştia erau români: 919 omoruri (în comuna Ip au fost ucise 157 de persoane, în comuna Trăznea 68), 1.126 persoane schingiuite, 4.126 bătute, 15.893 arestate, s-au săvârşit 124 cazuri de profanări (biserici, sinagogi, morminte), 78 devastări colective şi 446 devastări individuale. [82] Aceasta deci numai în primele două luni!

În câteva cazuri, criminalii au ajuns în faţa justiţiei ungare. Cum a fost cu asasinii protopopului Aurel Munteanu, fruntaş român din Huedin, ucis în chinuri la 10 septembrie 1940. Sentinţa dată, pentru cei şapte ucigaşi, de condamnare la câte două luni, cu “suspendarea executării pedepsei”, a fost astfel motivată de tribunalul din Cluj: “criminalii se aflau într-o stare sufletească care explică amărăciunea şi emoţiunea puternică de care au fost stăpâniţi şi care putea uşor să provoace excese din partea celor plini de fericirea eliberării şi cuprinşi de sentimente entuziaste patriotice (…) iar mobilul faptei lor a fost acel sentiment general omenesc (sic!!) care este normal pentru toţi adevăraţii membri ai unei naţiuni demne”… [83] Bravos, naţiune!…

Aceste crime nu s-au produs “din întâmplare”, ci ca urmare a unei strategii bine organizate. Unul dintre conducătorii acestor represalii criminale, baronul Aczél Ede, se adresa astfel oamenilor din subordinea sa, într-o cuvîntare ţinută la Şimleu Silvaniei:

“Pe aceşti valahi opincari trebuie să-i extirpăm, să-i ucidem ca pe duşmanii noştri. Preoţii predică iubirea poporului, dar aceasta este numai o momeală fiindcă Dumnezeu nu ajută decât forţa brută şi această forţă brută noi cu toţii trebuie s-o întrebuinţăm pentru a ucide şi extermina pe aceşti valahi. Religia, prin cele zece porunci ale ei spune: nu ucide, nu fura, nu dori femeia altuia pentru că acestea sunt păcate. Aceasta este oare păcat? Nu este păcat! Păcat va fi cu adevărat numai dacă nu vom extermina această bandă de valahi opincari. Vom organiza şi o noapte a Sfântului Bartolomeu şi vom ucide şi copiii în pântecele mamelor lor”… [84]

Şi toate acestea n-au rămas vorbele în vânt ale unui dezechilibrat sufleteşte, ci s-au făcut faptă, crimă repetată de câteva zeci de mii de ori! Repet: crimă repetată de câteva zeci de mii de ori în Ardealul încăput din nou pe mâna guvernanţilor de la Budapesta. Abia ameninţarea primului ministru român, a lui Horia Sima, la două luni de la Dictat, abia ameninţarea cu intervenţia armatei române a mai potolit din avântul criminal al “patrioţilor” maghiari, care, altminteri, nu resimţeau nici o altă constrângere, de ordin moral, care să-i oprească de la fărădelegile plănuite.

O a doua culminaţie a acestor crime – care, propriu-zis, nu au încetat nici o clipă – a constituit-o perioada de sfârşit a ocupaţiei hortyste, când apropierea liniei frontului le dădea autorităţilor horthyste sentimentul, din ce în ce mai bine conturat, că se apropie ceasul, hotărît de istorie, pentru anularea Dictatului de la Viena.

Mă opresc să înseilez câteva cuvinte despre „criminalul de război Vass Albert”!… Scriitor de oarece talent, încercând să fie un Sadoveanu al maghiarilor. Cu oarecari reușite! După 1990 am fost singurul publicist român care i-am luat apărarea, considerând că un scriitor, chiar și unul mediocru, nu poate fi autorul unor crime de teapa celor ce i s-au pus în seamă lui Vass Albert după ce a fugit din România… Știam că în Ardeal așa au scăpat o sumedenie de criminali, dând vina pe maghiarii fugiți în Vest! Criminali care apoi au făcut o frumoasă carieră politică în partidul comunist!…

M-am înșelat! Ulterior, adică în urmă cu câteva luni, am stat de vorbă cu un ardelean, domnul Septimiu Seiceanu, originar din Sărmășel, care, copil fiind, l-a cunoscut pe Vass Albert, cu care tatăl său, inginer și director la exploatarea de gaz din zonă, colabora în filiala locală a Asociației de Vânători.    După cedarea Ardealului de Nord, în 1940, la câteva zile au început crimele și fărădelegile care au îngrozit la vremea aceea întreaga lume românească. Printre ele și isprava lui Vass Albert: îl ținuse minte pe românul care a arborat primul în Suhutard tricolorul românesc în 1918. A pus slugile de l-au bătut bine, după 22 de ani, iar ca să se știe de ce, i-au bătut în cuie tricolorul înfășurat în jurul trupului. Aruncat la marginea drumului să moară ca un câine, bietul român a fost cules de un consătean și trecut cu fereală granița la Sărmășel, unde a primit primele îngrijiri la centrul militar de triaj din localitate. Așa s-a aflat în familia domnului Septimiu Seiceanu pe cine primiseră și omeniseră în casă, ca pe un nobil, un aristocrat! Un criminal nenorocit… Un biet psihopat care a sfârșit după 1990, sinucis… Un sfârșit nedemn, pe care mulți maghiari și-l aleg, numărul sinuciderilor printre vecinii noștri atingând cote dintre cele mai mari!…

 

Crimele săvârşite de jandarmii unguri la Sărmaş, Moisei ori Prundu Bârgăului – ca să le amintim doar pe cele ce au făcut victime cu zecile printre localnicii români, reuşesc să “pălească” totuşi dinaintea unei isprăvi de dimensiuni care fac să îngheţe inima şi puterea de înţelegere a unei minţi şi conştiinţe umane normale: exterminarea a peste 100.000 de evrei din Transilvania, “reuşită” de autorităţile horthyste într-un răstimp record… Căci, iată, pot exista şi asemenea recorduri!…

Situaţia minorităţilor etnice evreieşti faţă de autorităţile de la Budapesta se cuvine a fi însă mai pe larg circumscrisă, pentru câteva învăţăminte ce ar putea fi, din nefericire, şi azi utile… Utile celor ce iau în serios propaganda iredentistă maghiară.

Faţă de alte minorităţi etnice din Ungaria de dinainte de primul război mondial, evreii, mai puţini la număr, erau singurii care nu puteau nădăjdui la o separare de statul ungar, prin unire cu alte state învecinate (precum sârbii sau românii), ori prin constituirea într-un stat de sine stătător (cum au făcut slovacii împreună cu cehii). Din această pricină, populaţia evreiască a fost mai dispusă să se supună politicii de maghiarizare, îndeosebi sub aspectul lingvistic al chestiunii. Aşa se face că după ce statistica maghiară din 1840 înregistra 250.000 de evrei în Ungaria, cea din 1910 nu a mai înregistrat nici unul, deşi la acea dată, după unele socoteli, evreii erau aproape un milion!… Fireşte, autorităţilor maghiare le cădea bine acest important efectiv uman care, din raţiuni de “buni şi loiali cetăţeni”, nu au protestat la rezultatele recensămîntului făcut de guvern, acceptând să fie consideraţi maghiari, aşa cum acceptaseră, cei mai mulţi dintre ei, să-şi maghiarizeze şi numele. Astfel că, inclusiv în Transilvania, cifra demografică referitoare la prezenţa maghiară s-a umflat şi prin acest adaos etnic, numeric deloc neglijabil.

Mai trebuie spus că această populaţie evreiască dispunea de o presă activă şi bine organizată, care, în mare, a susţinut cu înflăcărare politica guvernului ungar, fiind şi la originea unor campanii de presă internaţionale, favorabile politicii maghiare, atât înainte de 1920, cât şi după, în perioada interbelică, a revizionismului maghiar de stat. Aceeaşi presă lansase, în anii conflictului dintre Viena şi Budapesta, premergători decretării dualismului, leit-motivul naţiunii maghiare “cavalereşti”, animată de un fără de pereche “dor de libertate şi independenţă”, naţiune de “martiri ai independenţei” etc., etc. Formule nu lipsite de un oarecare temei, dar nici pe departe mai întemeiate pentru unguri decât pentru oricare alt popor! (Cf. rezistenţa maghiară în  anii de dominaţie otomană…)

 

Nota bene 2014 Se poate spune că evreii îi au pe conştiinţă pe maghiarii care, ameţiţi de ditirambii presei evreieşti, chiar au crezut propaganda acestor mercenari ai presei, au crezut că maghiarii ar avea nişte drepturi speciale în virtutea unor virtuţi excepţionale ale maghiarimii, fără pereche în istoria lumii! Rămâne de înţeles motivul pentru care presa evreiască i-a îmbolnăvit de cap pe maghiari atât de tare că mulţi dintre ei nici azi nu s-au vindecat. Demenţa inculcată de această propagandă s-a întors mai apoi, în 1944-45, împotriva celor ce o iniţiaseră şi o susţinuseră, a evreilor cu toţii, nu numai ziarişti!

 

Evreii din Ungaria, nelegaţi de o limbă proprie, erau, fireşte, şi din acest motiv (extrem de important, altminteri), sortiţi să se maghiarizeze mai uşor şi mai repede, dacă nu toţi, măcar o parte. Ceea ce s-a şi întâmplat!… Sporindu-se astfel numărul acelor

cetăţeni ai patriei, fără deosebire de limbă şi de rasă, care poartă în sufletul lor o credinţă sinceră şi un devotament nefalsificat pentru statul ungar”.

Aceşti evrei maghiarizaţi îşi vor aduce o importantă contribuţie în campaniile de presă, din lăuntrul şi din afara Ungariei, pe tema Tratatului de pace de la Trianon, îndeosebi în Anglia şi Statele Unite. Exact ca şi azi!…

Toate aceste servicii de loialitate aduse de evreii din Ungaria intereselor naţionale ungureşti – extrem de succint prezentate mai sus – nu aveau să mai valoreze nici două parale atunci când guvernul de la Budapesta, pentru a-şi arăta fidelitatea faţă de suveranii din Berlin, a dezlănţuit împotriva evreilor din Ungaria cea mai sălbatică acţiune represivă (de ghetoizare, degradare şi deportare spre lagărele de exterminare) din câte acţiuni sălbatice a cunoscut al doilea război mondial!… Churchill, mai bun cunoscător al istoriei şi al celor ce se petreceau în urmă cu aproape cincizeci de ani, dă o apreciere şi mai explicită:

“prigonirea evreilor din Ungaria este, probabil, crima cea mai abjectă din întreaga istorie a omenirii”. ([85]

Crimă săvârşită tocmai de cei despre care presa evreiască pusese în circulaţie europeană faima unui desăvârşit cavalerism!…

Cuvintele lui Churchill ne mai aduc aminte şi de campania de presă a lordului Rothermere, începută în “Daily Mail”, în iunie 1927. Şi asta pentru că cei mai mulţi dintre evreii ce au pierit (circa 300.000) prin zelul şi grija guvernului ungar, erau originari din Transilvania de nord, parte a acelei Transilvanii în care lordul Rothermere vedea guvernarea ungară ca fiind mai îndreptăţită şi mai capabilă “să garanteze civilizaţia europeană în această parte a Europei”!…

Evrei mai erau, la fel de mulţi, şi-n cealaltă jumătate a Transilvaniei, rămasă la români. Dar “în sudul Transilvaniei, sub regimul lui Antonescu, viaţa nici unui evreu nu a fost periclitată”, avea să precizeze, în deplină cunoştinţă a faptelor, dr. Oliver Lustig, supravieţuitor al cumplitelor orori antievreieşti din Ungaria şi pătimaş activist al memoriei celor de astăzi, întru neuitarea a ceea ce s-a petrecut odinioară… [86]

Mai mult, România a devenit cel mai sigur loc de refugiu pentru evreii din Ungaria. Şi doar, să nu uităm, România şi Ungaria se aflau de aceeaşi parte a baricadei, supuse aceloraşi presiuni din partea Germaniei hitleriste. Dar, în vreme ce în Ungaria evreii

“au fost nimiciţi cu o viteză fără precedent prin cea mai crâncenă deportare şi cel mai nemilos program de masacrare întâlnit pe timpul războiului”, România a reprezentat “o oază, un liman pentru refugiaţii evrei din Ungaria”. [87]

Un detaliu, o întâmplare merită în mod special a nu fi uitată, ca un rezumat al acelor ani bezmetici: imediat după instalarea administraţiei ungare în Transilvania, la Oradea s-a ridicat un monument în onoarea eliberatorului Horthy: acesta călare, amândoi din bronz. La iniţiativa unui evreu bogat din Oradea, şi pe cheltuiala acestuia, statuia a fost îmbrăcată în aur, spre a străluci orbitor în lumina soarelui.

La inaugurarea statuii a fost invitat, protocolar, şi consulul român din Oradea, Mihai Marina. Acesta, făcându-se a nu băga de seamă cinismul invitaţiei, s-a prezentat la sărbătoare. Întrebat de primar cum îi place statuia, Mihai Marina a răspuns că i-ar plăcea mult de tot dacă n-ar avea două mici defecte. “Care?” s-a mirat primarul. “Mai întâi că l-au urcat pe cal; marinar călare cine a mai văzut?!… În al doilea rând, aţi uitat la cal să-i puneţi rotile!…” “Pentru ce rotile?” s-a mirat, şi mai şi, primarul. “Ca să vă fie mai uşor când îl veţi lua de aici!…”

Detaliul semnificativ – a cărui relatare am întrerupt-o din supunere faţă de regula că “anecdota primează” – este că acel vajnic şi loial cetăţean care a îmbrăcat în aur statuia unui caraghios, evreu fiind, la numai doi-trei ani de la această frumoasă faptă cetăţenească avea să fie trimis printre primii la Auschwitz!… De către autorităţile ungare, fireşte. Şi din ordinul lui Horthy, tot fireşte!… Ordin care a distrus circa trei sute de mii de vieţi!

Pentru crimele săvârşite împotriva populaţiei evreieşti din Transilvania, în anii imediat următori încheierii războiului s-a ţinut un proces la Cluj, s-au scris cărţi şi studii istorice amănunţite, adevărul a fost adus astfel la cunoştinţa lumii întregi. Îndeosebi prin evreii supravieţuitori ai acestui carnagiu şi pe care sfârşitul războiului i-a găsit departe de meleagurile natale, transilvănene. În schimb, crimele săvârşite de ocupaţia horthystă împotriva populaţiei româneşti, n-au ajuns nici la cunoştinţa opiniei publice, nici n-au făcut obiectul unor cercetări judiciare! Ci au fost, practic, ascunse opiniei publice.

Faptul că după terminarea războiului, România şi Ungaria s-au angajat pe acelaşi drum al socialismului, i-a determinat pe români, oameni de rând ori conducători politici, să facă uitate crimele ce însângeraseră aproape fiecare localitate din Transilvania guvernată de horthyşti. Românii au fost în stare să ierte şi chiar să uite, de dragul viitorului, care să fie un viitor de pace şi înţelegere, atât între românii şi maghiarii din Transilvania, cât şi între cele două guverne şi partide comuniste. Oricum, stă în firea românului “să lase de la el”, „să lase în plata Domnului”, să facă uitate motivele ce-l pot învrăjbi cu alţii, vecini, rude, prieteni ori colegi. Astfel că după eliberarea Transilvaniei, nu s-a pornit nicio vendetă a românilor, în afara unor cazuri izolate, nesemnificative, căci mult mai semnificativă a fost grija autorităţilor de a descuraja orice act de răfuială, de răzbunare. Jalea şi amărăciunea semănată de horthyşti nu s-au transformat în ură. Ci mai curând în compătimire pentru condiţia de oameni neisprăviţi a celor ce s-au grăbit să verse sânge, să asuprească ori să batjocorească alte fiinţe umane. Reciprocitatea la care aceştia se vor fi aşteptat din partea românilor nu s-a declanşat!

Rezultatul a fost că în Transilvania reîntregită convieţuirea românilor şi a maghiarilor după 1944 s-a putut desfăşura într-o deplină stare de normalitate a relaţiilor umane. La aceasta a contribuit, fireşte, şi un complex de vinovăţie cu care maghiarii de omenie şi de bună credinţă din Transilvania s-au ales după anii de ocupaţie horthystă criminală.

Din păcate, maghiarii din emigraţie, din diverse motive – nici unul onorabil propriu-zis – au reluat de la o vreme încoace agitaţia revizionistă. Cel mai des, aceştia se dau drept apărători ai intereselor concetăţenilor noştri maghiari din Transilvania, ameninţaţi de a fi românizaţi prin politica guvernului de la Bucureşti. Prin politica, acesta e termenul folosit şi niciodată nu se merge mai departe, la detalii, pentru a fi numite efectiv măsurile, dispoziţiile ori legile care ar face evidentă şi activă o asemenea politică!…

În numele cui vorbesc aceşti campioni ai maghiarismului? În numele a ceea ce au făcut oficialităţile maghiare în Transilvania de nord-est în perioada septembrie 1940 – octombrie 1944? Faţă de cine, faţă de care politică internă este în defect politica guvernului român? Faţă de guvernul ungar de dinainte de 1919! Faţă de cel din perioada interbelică? Vrem să vedem, prin comparaţie cu ceea ce au oferit odinioară autorităţile maghiare populaţiei româneşti din Ardeal, întru cât, prin ce au fost opresive autorităţile româneşti de după anul 1944, ba chiar mai opresive, mai intolerante, mai antidemocratice, mai inumane, faţă de populaţia maghiară a Ardealului! Vrem să aflăm unde sunt miile de maghiari pe care i-a ucis “românimea” dezlănţuită în vendetă şi răfuială după 25 octombrie 1944, unde este publicistica românească dedicată urii faţă de maghiari, unde sunt martirii maghiari ai persecuţiilor româneşti, unde sunt satele incendiate, bisericile dărâmate ori pângărite, şcolile închise ori oamenii forţaţi să-şi schimbe numele?!

Deci vor unii să redeschisă dosarul Transilvaniei!… Iar aceştia nu sunt românii!!… Nu sunt fiii ori nepoţii celor ucişi de trupele horthyste care, nota bene, nu se aflau ca trupe de ocupaţie, într-o ţară vrăjmaşă! Chipurile, România şi Ungaria din septembrie 1940 până în august 1944 s-au aflat de aceeaşi parte a baricadei, de partea Axei! Ehe, să nu fi fost această oprelişte!… Şi cu toate astea au fost atâtea crimele şi fărădelegile săvârşite fără nici o justificare, cărora nici măcar vreun pretext nu li se poate inventa, ci numai cauza cauzelor: bestia din cei blestemaţi să nu fie oameni!

Fie! Să reluăm discuţiile asupra Transilvaniei! Dar numai istoricii şi filologii?!… Numai la Academie şi-n universităţi?!… Mai înainte de orice, chestiunea Transilvaniei are un aspect juridic, este un proces penal amânat, dar încă nu prescris! Dosarul Transilvaniei cuprinde nu numai noianul de morţi pe care istoria îi acceptă la pasivul ei, morţii cunoscuţi ori, şi mai şi, necunoscuţi de odinioară, din vremea Bobâlnei ori a lui Horia, dar îi cuprinde şi pe cei a căror moarte şi suferinţă a afectat destinele precis identificabile ale unor contemporani de-ai noştri, ale unor concetăţeni care îi pot spune pe nume părintelui sau fratelui ucis de jandarmul ori şi mai patriotul vărsător de sânge pentru plăcerea de-a-l stârni, de-a înroşi cu el caldarâmul străzii… Chiar numele acestora ne este cunoscut, adeseori!… Al criminalilor! Şi l-am făcut uitat!…

Nu! Nu putem redeschide dosarul Transilvaniei decât pentru a începe cu aceştia! Pentru a pedepsi crima! A o înfiera! Şi pentru  a depune apoi o floare şi o lacrimă, ungureşti pe mormântul celor ucişi pentru vina de a fi români… După aceea, da, să facem şi istorie, şi filologie, şi tot ce mai vreţi!

Fie! I-am iertat o dată, după război, când durerea ne era mult mai vie decât azi! I-am iertat aşa cum ierţi stihia cu care nu găseşti limbaj comun! Aşa a lăsat să fie lumea asta cine a făcut-o atât de neîntreagă!… Nu-s de vină cei ce au omorît căci nu au ştiut nimic despre valoarea omului şi a vieţii! Dar am iertat de dragul păcii între oameni şi-al bunei înţelegeri. Am iertat de dragul unui viitor al înfrăţirii ori măcar al paşnicei convieţuiri.

Dar celor ce vor astăzi să redeschidă dosarul Transilvaniei le pretind atâta doar: să nu fie şi ei nişte criminali, să cunoască măcar ei valoarea omului şi a vieţii! Sau, mă rog, să-şi spună clar, în public, ce gândesc despre aceste crime, căci cu ele începe orice privire retrospectivă, în istorie!…

Fie! Vă face trebuinţă Transilvania noastră!… Şi în discuţia ce o provocaţi astfel, o luaţi mai pe ocolite, o luaţi de la Traian şi Decebal încoace, şi ştiţi precis, sunteţi extrem de siguri, de convinşi de cum s-au petrecut lucrurile pe aici în urmă cu 2.000 de ani! Dar aţi uitat tot ce aţi făcut în urmă cu 40 de ani numai! Nu cumva oare, înainte de a vă da drept legatarii testamentari ai lui Ştefan cel Sfănt, Sfînt, pentru că a creştinat un popor întreg, ale cărui fapte creştineşti nu s-au prea vădit multă vreme şi mai ales pe vremea lui Horthy, Horthy, şi nu mai ştiu cum, dar ştiu bine ce a făcut: sute de mii de morţi!… Nu sunteţi cumva şi urmaşii acestuia şi-ai celor ce i-au ilustrat prin crimă, epoca?

Pe cine reprezentaţi?

În numele cui vorbiţi?

Şi invocând istoria şi încercând a-i desluşi din negurile cele mai îndepărtate temeiurile pretenţiilor de azi ori de mâine, cum rămâne cu crimele mai ieri săvârşite în Ardeal, atât în epoca dualismului, cât şi mai ales în anii de ocupaţie şi însângerare a Ardealului de nord?!… Ce argument deduceţi din aceste crime? În ce fel le ataşaţi la pretenţiile de azi şi mai ales de mâine?!… În ce fel aceste crime v-au sporit drepturile?!… Au nu cumva faptul că ele au rămas nepedepsite vă dă curaj?!… Vi le asumaţi, aşadar? Sau nu?… Fiţi, oameni buni, limpezi, clari, şi înainte de a limpezi şi clarifica o mie de ani de istorie românească, făceţi-ne să înţelegem ai cui sunteţi? Ai cui urmaşi? Ai lui Ştefan ori ai lui Horthy?…

Mărturisesc că am plecat urechea cu atenţie la ceea ce, când şi când, puteam afla despre protestele emigraţiei ungare, prezentate îndeosebi dinaintea Congresului ori Senatului american! Nu mă mira interesul american pentru asemenea chestiuni. Doar Pacea de la Versailles, şi în primul rând Tratatul de la Trianon, sunt o clară reflectare a principiilor enunţate şi de preşedintele Wilson, în conformitate cu Constituţia americană şi cu tradiţia istorică a acestei ţări. Am arătat interes faţă de aceste proteste ca să pot înţelege în ce măsură, din ce unghi privind lucrurile se îndreptăţea totuşi poziţia “maghiară”!

Dar întâmplarea a făcut – şi de la această întâmplare porneşte şi imboldul final de a scrie această carte – să-mi cadă în mână şi să citesc manifestul publicat de “Hungarian Freedom Fighters Federation” (Magyar Szabadságharcs Szövetség – Federaţia luptătorilor maghiari pentru libertate):

“Dragi prieteni concetăţeni! Azi când fraţii noştri din Transilvania trăiesc sub cruda opresiune românească, noi să nu facem nimic? Cu toate că suntem împrăştiaţi în lume şi obligaţi să fim liniştiţi, trebuie să acţionăm pentru copiii noştri, pentru bătrâni, pentru mamele şi neamurile din Transilvania. Ce ideal mai drag poate avea un maghiar la sfârşitul acestui secol decât lupta pentru Patria Maghiară? Să nu ne cufundăm în noaptea uitării şi apatiei, să grăbim timpul când maica patrie va fi iarăşi între sfintele ei graniţe. Să fim gata pentru acest moment. Să rostim ca pe o rugă de îmbărbătare, ca pe un jurămînt de credinţă cuvintele lui Dücsö Csaba: «Voi ucide pe fiecare român care-mi va tăia drumul. Îi vom stârpi pe fiecare şi pe toţi! Fără milă! Noaptea am să aprind satele româneşti. Voi spinteca locuitorii cu spada mea. Am să le otrăvesc fântânile! Am să le gâtui pruncii! Voi fi fără milă! Faţă de toţi! Nu voi avea milă faţă de copii, ori faţă de muieri însărcinate! Răzbunare! Fără milă, cruntă răzbunare!» Acesta este idealul luptei noastre.(s.n.) Numai uniţi vom fi victorioşi. Trebuie să purtăm Transilvania în sângele nostru şi să n-o uităm nici în somn. Să trezim încredere şi speranţă în fraţii noştri din Transilvania şi să luptăm. Ca buni maghiari. Ca adevăraţi maghiari.” [88]

Aşa deci!…

Cu ani în urmă citisem câteva rânduri din acest sărman Dücsö Csaba, publicate într-un almanah “Luceafărul”, rândurile pe care le-am citat ceva mai sus. Când le citisem atunci prima dată, am avut sentimentul că redactorii almanahului merseseră prea departe! Chiar dacă s-a găsit cine să scrie aşa ceva, a le aminti după aproape cincizeci de ani mi s-a părut un gest fără măsură din partea “noastră”.

Cine putea fi acest Dücsö Csaba?… Mi-am zis că va fi fost un nenorocit întru totul aidoma acelui maghiar care a izbit cu ciocanul demolator în Pietá a lui Michelangelo!… Întru totul nesemnificativ mi se păruse faptul că acel nefericit dezechilibrat mintal avea, căci doar trebuia să aibă şi el una, naţionalitate maghiară… Nu! Nu mi se păruse că ar avea acest Dücsö Csaba vreo valoare cât de cât simbolică ori semnificativă sau reprezentativă  pentru alţi maghiari!… Pentru maghiarii, toţi, faţă de care mi se părea a nu fi un gest camaraderesc, prietenesc, civilizat, să le aduci aminte că un maghiar “de-al lor” a putut scrie ce a scris acel Dücsö Csaba!…

Ca să mă trezesc cu textul Manifestului ruşinii  publicat în Occident, în Occidentul supercivilizat, nu?!, în Occidentul tuturor libertăţilor, inclusiv al libertăţii de a batjocori libertatea, să mă trezesc că Dücsö Csaba şi ororile sale nu este lăsat uitării jenate, sfiite, ci e scos la lumina trufaşă, agresivă a tiparului, în numele libertăţii!… Şi făcut profet al genocidului!

Deci pot exista oameni cărora să nu le fie ruşine de ceea ce a scris Dücsö Csaba! Cărora să nu le fie ruşine ce ceea ce s-a întâmplat în Ardeal la un an numai după ce Dücsö Csaba îşi publicase jalnicul său text! Deci nu le e ruşine unora să repună în circulaţie asemenea text! Şi nu le e ruşine nici celor care, primindu-l şi citindu-l, se simt, probabil, mai maghiari, mai patrioţi! Deci nu-i este ruşine de acest Manifest al Urii nimănui dintre cei cărora le-a fost adresat?!… Şi nimeni, nici unul dintre maghiarii aflaţi în străinătate ori în patria lor, ori dintre maghiarii transilvăneni, chiar nici unul nu e scârbit, indignat ori măcar jenat că s-a putut scrie în limba părinţilor şi a copiilor săi un asemenea text la care este invitat să subscrie?! Oameni buni!!… Pe ce lume trăim noi?!…

La invitaţia ce vi se face prin Manifestul, prin Apelul Federaţiei nu mai ştiu care, care este răspunsul vostru?!… Răspunsul vostru de oameni, de oameni oameni, de oameni de naţionalitate maghiară!… Căci nu se exclud aceste noţiuni: a fi om şi a fi maghiar!…

Şi am simţit dintr-o dată cum toată indignarea mea se topeşte ca ceara la foc, căci mi se făcea mie ruşine de ruşinea lor!…

Şi-am descoperit astfel înţelesul exact, pe care niciodată nu-l prinsesem până la capăt, al vorbei româneşti atât de ciudată: să-ţi fie ruşine de ruşinea altuia!… Aşa mi-a spus cândva blajinul meu învăţător, domnul Zamfir, fie-i ţărâna uşoară, iar eu nu l-am înţeles cum vine aia să-i fie lui, dumnealui, dragului de moş Zamfir, să-i fie lui ruşine de ruşinea mea?… Şi am rămas cu neînţelesul acesta ori de câte ori auzeam această întortocheată zicală românească. Până deunăzi, când am citit Manifestul patrioţilor maghiari şi mi s-a făcut ruşine, ruşine de ruşinea lor, de ruşinea cea pe care nici unul dintre ei n-o resimte la lectura infamului text!…

Da! E posibil să-ţi fie ţie ruşine de ruşinea altuia atunci când celălalt nu simte această ruşine, nu reacţionează aidoma ţie, omeneşte! Şi e posibil să apară acest ciudat sentiment în lumea românească unde celălalt, cel din “ruşinea altuia”, întruchipează nădejdea noastră cea mai aleasă, de aceea resimţim ca pe un propriu eşec ticăloşia şi nemernicia altora… Şi suferim pentru ruşinea altuia!… Ni se face nouă ruşine, în locul altora!… Dintr-o solidaritate ciudată, de care nu ştii nimic până n-o descoperi tocmai prin şi atunci când te încearcă acest şi mai ciudat sentiment al ruşinii de ruşinea altuia… Solidaritate care te face să te simţi răspunzător de mizeria din această lume. La fel cum şi bucuria şi frumuseţea lumii, când ţi se împărtăşesc, e ca să te bucuri de bucuria tuturor, deci a altora, şi numai astfel şi a ta, de a trăi în această lume… Bucuria unui apus de soare, bunăoară…

Deci bucură-te de bucuria altuia, fii trist de întristarea altuia, la fel şi bolnav de boala celuilalt şi aşa mai departe, devenind această formulă o schemă de comportament prin care oamenii să se înfrăţească vreodată!… Dar până atunci mai e, mai e să-ţi fie de nenumărate ori și ruşine de ruşinea altuia, adică în locul altuia, îndeosebi când “celălalt” nici nu-şi dă seama că ar avea de ce să-i fie ruşine!… Mi-e ruşine de ruşinea ta, de care nici n-ai habar!…

Şi brusc, de la ultimele cuvinte rostite, descopăr că, trăită autentic, această ruşine n-o mărturiseşti, îndeosebi celui ce ţi-o pricinuieşte. Nu! Nu-i poţi spune cuiva mi-e ruşine de ruşinea ta aşa cum mi s-a adresat, prin clasele primare, neuitatul nostru dascăl domn învăţător Zamfir!… Când ţi-e într-adevăr ruşine de ruşinea cuiva nu i-o poţi spune, căci ne-ruşinea sa te jigneşte, dar unde oare?, atât de adânc încât, din ruşine de ruşinea celuilalt, să nu mai poţi scoate nici un cuvînt?!

Fireşte, bietul, bunul, dragul de moş Zamfir îşi făcea datoria de învăţător şi de fost preot – mai semăna şi înduioşător de mult cu Ion Creangă pentru ca să se înţeleagă mai bine de ce nu l-am uitat pe domn Zamfir cu multe de-ale sale, încercând să ne înveţe şi această taină a simţirii româneşti, căci suntem, se vede, făcuţi să resimţim şi ruşinea de ruşinea altuia, precum şi bucuria de bucuria altora ori tristeţea de tristeţea altuia şi aşa mai departe… Iar vorba părintelui Zamfir mi s-a lipit de minte, fără s-o fi priceput pe de-a-ntregul decât atunci când, făcându-mi-se ruşine de ruşinea altuia, întristarea şi lehamitea m-au împiedicat să mai spun o vorbă, nici măcar că mi-e ruşine de ruşinea ta, frate nefrate Dücsö Csaba!…

… Mi-e ruşine de ruşinea lor şi mă cuprinde o toropeală a disperării, o neputinţă de-a mai trăi, de-a mai articula vreun gest, vreo vorbă, şi numai într-un târziu, cu mare efort mai încercând doar pe tine însuţi să te înţelegi – căci de ce naiba să-ţi fie ruşine de ruşinea altuia şi să-ţi mai strici sufletul întristându-te pentru ticăloşia altora, care ticăloşie pe ei nu-i cu nimic întristează?!, înţelegi, pricepi că ţi s-a oferit, s-a dat în spectacol dinaintea ta însăşi umanitatea într-un moment de eşec penibil, jalnic… Dumnezeule, ce ruşine! O ruşine de care obrazul nu-mi roşeşte, ci se goleşte de orice culoare…

Mda!… Trăită autentic, această ruşine n-o mărturiseşti îndeosebi celui ce ţi-o pricinuieşte!… Nu! Nu poţi spune cuiva mi-e ruşine de ruşinea ta, şi nici n-am spus, vreme de aproape 40 de ani ne-am tăcut vorba asta, pentru că prea ne era ruşine de ce făcuseră alţii în Ardealul înstrăinat gangstereşte, prin şantaj şi încârdăşire la crimă!

Nu ne-am dus nici la Nürnberg să ne facem judecători, căci numai moartea celor dragi ne durea, iar nu să-i vedem pe ucigaşii alor noştri bucurându-se de viaţă şi de libertate! I-am lăsat în plata Domnului, căci jalea noastră după cei dragi n-avea nimic cu bucuria lor de-a se vedea scăpaţi nepedepsiţi pentru blestemăţiile săvârşite.

Noi am iertat ori ne-a fost prea mare ruşinea de neruşinarea altuia, dar n-am uitat!… Aşa cum şi-au făcut socoteala cei ce, de vreo câţiva ani, au început să se agite pentru “problema Ardealului”, închipuindu-şi că suntem prosteşte de buni, de îngăduitori şi de iertători! Desigur, după aproape 40 de ani oroarea crimei păleşte, măcar pentru “opinia publică internaţională”, excedată şi dezabuzată de torentul de crime ce se succed zilnic, din toate colţurile lumii?!… Pe cine vor mai impresiona, după 40 de ani, crimele săvârşite de unguri în Ardeal?!…

O fi şi asta vreo socoteală!… Numai că noi, românii, trăim foarte puţin cu gândul la, vezi, Doamne!, opinia publică internaţională!… Şi ne e destul ca aici, în România, să nu se uite ce s-a întâmplat atunci!…

N-avem încotro!… Suntem obligaţi să nu uităm!

(……………..)

(Fragment din capitolul cu același titlu din volumul Transilvania. Invincibile Argumentum)

Ion  Coja

 


Daca ti-a placut acest articol, urmareste Glasul.info si pe FACEBOOK!



loading...

Site-ul Glasul.info nu răspunde pentru opiniile comentatorilor, responsabilitatea formulării din comentarii revine integral autorului comentariului. Ne rezervăm dreptul de a șterge comentariile cu tentă rasistă, xenofobă,care incită la ură, sau la violență.




Comentarii

comentarii

Site-ul Glasul.info nu raspunde pentru opiniile comentatorilor, responsabilitatea formularii din comentarii revine integral autorului comentariului. Ne rezervam dreptul de a sterge comentariile cu tenta rasista, xenofoba, care incita la ura, sau la violenta

loading...

Continutul articolelor exprima punctele de vedere ale autorului, iar Glasul.info nu isi asuma raspunderea pentru aceste idei exprimate de catre autor, exceptie facand doar notele sau materialele publicate exclusiv de catre redactia Glasul.info
Inline
Inline