Epopeea opincarilor

Cum dintre toate itinerariile, cel al romanilor a fost singurul acceptat, Dumitru Dan, liderul grupului, a pus o singura condiție: sa fie lasați sa se pregateasca in țara vreme de doi ani. Tot lui ii va veni și ideea privind finanțarea calatoriei: banii necesari hranei, transportului cu vaporul și taxelor aveau sa-i obțina susținand spectacole folclorice prin lumea larga:

Cei patru se intorc in țara și, in timp ce studiaza intensiv cartografia, meteorologia și etnografia, iși alcatuiesc un repertoriu compus din sute de cantece și dansuri tradiționale. Iar peste toate acestea, evident, exercițiile fizice: merg zilnic cate 45 de km pe jos, antrenandu-se in toate anotimpurile și pe toate formele de relief.

Pe 1 aprilie 1910, cei patru (insoțiți de Harap, cainele care-i va urma credincios aproape intreaga calatorie) aveau sa paraseasca Bucureștiul: “Cerul acoperit și ploua marunt. Toți patru in costume naționale și opinci ieșim din Capitala” – aceasta este prima insemnare din jurnalul de calatorie ținut de Dumitru Dan. Se indreapta spre Brașov, iar de aici ajung in doar trei zile la Budapesta (unde dau prima lor reprezentație și caștiga primii bani), lasa in urma Berlinul și merg spre Danemarca:

Urmeaza Cristiania (actualul Oslo), Stochkolm și Helsinki (unde spectacolele lor se bucura de mult succes) și, in cele din urma St. Petersburg și Moscova. Aici, vizitand galeria Tretiakov și ii napadește dorul de casa:

In octombrie 1910, romanii se aflau in Vladikavkaz, iar de aici au mers 200 km prin munti, “rebegiti de frig si uzi de ploaie”, pina la Tbilisi, iar apoi, mai departe, pana in Teheran.

Dupa Bagdad, traverseaza Valea Eufratului mergand pe jos alaturi de o caravana cu camile, trezind mila arabilor:

In Damasc au primit daruri de la romanii din Galați și Braila stabiliți aici cu afacerile, au trecut prin Ierusalim, Cairo, Alexandria și, “infiorați de urletele șacalilor”, au coborat pe Valea Nilului avantandu-se in inima Africii.

In Sudan, “unsprezece zile nu am intalnit pe nimeni, n-am baut apa proaspata, n-am vazut umbra de pom”, in deșertul saudit “dunele fumegau, sunete metalice, infioratoare umpleau aerul pe care nu-l puteam respira de fierbinte.

Ne-am aruncat in nisip si am așteptat, nu știu cat, poate zeci de ore, pana s-a sfarșit”, iar “in Zanzibar ne-a sunat intr-o zi la ureche intrebarea: «Sunteți romani, nu?». Acolo unde ne așteptam mai puțin, am fost gazduiți și ospatați intr-un hotel, proprietatea unor galațeni stabiliți de mai bine de 12 ani”…

Dupa parcurgerea coastei de Est a Africii, au traversarea in Madagascar și, la bordul unui vas, au pornit spre Australia. Traseul australian avea sa insumeze 2100 de km (fiecare avea montat la picioare un pedometru comandat special din Anglia, care calcula distanțele): au vizitat Sydney, Canberra, Blue Mountains și grotele Jenolan dornici sa ia contact cu baștinasii, s-au aventurat intr-o zona salbatica. Și au fost capturați de aborigeni.

In timp ce Pirvu si Negreanu ridicau un adapost, Pascu și Dan s-au avantat in necunoscut și s-au trezit intr-o groapa adanca de 20 de metri, una dintre capcanele pentru animale ale aborigenilor. Au tras cu revolverele, sperand ca vor fi auziți de ceilalți doi colegi. Insa, in locul acestora au aparut baștinașii, care i-au legat cu franghii și i-au dus in fața șefului de trib.

Spre norocul lor, amețindu-se cu alcool, aborigenii au adormit. “Cauți hotel in padure, de parca ești la Bușteni”, i-a reproșat Pascu lui Dan și apoi s-a aruncat in foc, arzandu-și legaturile de canepa și eliberandu-și mainile. Au fugit amandoi, dar arsurile la braț ale lui Pascu nu aveau sa se mai vindece vreodata.

Drumul romanilor a continuat prin insulele arhipelagului Asiei de Sud (unde, “cu Brauletul și Ciobanul am supraviețuit prin insule cu portocali”) pana in Sri Lanka, apoi, imbarcandu-se la bordul vasului “Peninsular Oriental” au pornit spre India.

In iulie 1911, la debarcarea in Bombay, aveau parte de o mare surpriza: “Nu am știut ca Times of India ne anunțase sosirea! Ne așteptatu sute de curioși si reprezentanți de asociatii sportive! Ne rezervasera camere la hotelul Prince of Wales din capitala!”. Și tot aici avea sa se petreaca și prima mare tragedie a calatoriei lor.

Romanii sunt invitați pentru doua zile la palatul rajahului, iar dupa ospațul oferit in onoarea lor, Dan, Negreanu și Pirvu au ieșit in oraș pentru a cumpara cele trebuincioase calatoriei, iar Pascu a ramas sa povesteasca gazdei și invitaților din peripețiile lor.
La intoarcere, i-au gasit pe toți leșinați, cu pipe de opium in mana.

Colegii i-au “fricționat brațele și tamplele”, iar rajahul i-a linistit, spunand ca se va trezi dupa un somn de o ora, doua. Pascu insa nu s-a mai trezit niciodata, iar medicul palatului a constatat decesul: intoxicare cu opium. Era 17 iulie 1911, iar ei ramasesera doar trei calatori insoțiți de un caine…

Au plecat prin Benares, spre Calcutta. La bordul unui vas, echipajul ajunge din nou in Africa, la Cape Town:

De aici, parcurg coasta de vest a Africii, prin Congo si Gabon, pana in Senegal și, dupa ce poposesc aproape o saptamana in Tenerife, pleaca spre America de Sud. In ianuarie 1912, sunt așteptați la Rio de Janeiro de sute de localnici: devenisera deja faimoși, iar in ziare erau mai mereu articole despre sosirea lor.

Traseul sud-american continua cu Paraguay, Uruguay, Argentina, Chile si Bolivia, iar la granița dintre Ecuador și Peru, temuta capetenie a triburilor jivaros, cei care “decapitau dușmanul omorat și ii conservau capul prin mumificare cu ajutorul soluțiilor speciale și al nisipului fierbinte” ține neaparat sa-i cunoasca personal și sa le onoreze prezența.

In cele din urma cei trei ajung in San Francisco, unde, dupa un popas de doar trei ore, se imbarca spre Yokohama. Apoi, din Japonia, vor intra in China prin Hong Kong, trecand prin Canton și stabilindu-și ca destinație orașul Pekin (Beijing-ul de azi).

Traseul presupunea traversarea munților Nau Lin, pe un traseu extrem de periculos. Intr-una din cele peste treizeci de zile de mers pe acest traseu, pe o ploaie marunta, in timp ce mergeau in șir indian sprijinindu-se in bastoanele de lemn, aveau sa auda un strigat: Dan și Pirvu aveau sa-l vada pe Negreanu rostogolindu-se și lovindu-se de stancile umede…

Negreanu “parea sa aiba fracturi si leziuni interne, era tot insangerat”. Dan fuge spre primul sat și, cand noaptea se lasase deja, se intoarce insoțit de doi chinezi. Negreanu era “vanat și tremurand”. Il poarta intr-un hamac pana in sat, dar, negasind niciun doctor, merg inca 10 kilometri pana la spitalul unui orașel.

Aici li se spune ca primul doctor va sosi abia in zori. La șapte dimineața, Dan pleaca sa ceara ajutorul autoritaților. Cand se intoarce la spital il gasește pe Negreanu mort. De acum mai ramasesera doar doi prieteni calatori. Și un caine.

Din Pekin, cei doi pleaca spre portul siberian Nikolaevsk, iar apoi in peninsula Kamceatka. In estul Siberiei vor petreace iarna lui 1912, “1.150 de kilometri prin viscol și geruri fara egal”. Reușesc sa ajunga, printr-un noroc, la stramtoarea Bering – “Temperatura de minus 37 grade, maini jupuite de frig, proviziile inghetate” – și, inaintand printre satele de eschimoși, iși continua drumul spre Skagway, Juneau si, in cele din urma, Vancouver.

Aici Dan avea sa observe pentru prima data ca Pirvu nu este in apele lui:

Iși continua drumul prin Seattle, Portland si San Francisco, iar de aici se vor intoarce pentru prima data in Europa, dupa mai bine de trei ani: ajung din Tanger la Tunis, trec prin Sicilia, Elveția, Franța și Olanda, iar de aici, cu vaporul, in Anglia. Londra avea sa ii impresioneze:

La Londra aveau sa afle unde ca, pentru a infrange teama instaurata odata cu tragedia Titanicului, compania de transport Allen Line oferea o suta de locuri gratuite pentru cursa transatlantica. Așa ca pleaca din Glasgow la Quebec, iar de aici, prin Cleveland și Toledo, pana la Detroit.

Cei doi romani iși continua drumul și, cum renumele lor era tot mai mare, sunt primiți personal de guvernatorii statelor Delaware și Maryland, iar pe 24 decembrie 1914 sunt invitați sa petreaca o zi chiar la Casa Alba. Intre timp. in Europa izbucnise razboiul…

Pe teritoriul SUA spectacolelor sunt tot mai așteptate așa ca trec, rand pe rand, prin Virginia, Kentucky, Tennessee și Alabama. In Jacksonville, Florida, Pirvu avea sa se prabușeasca: “Era la capatul puterilor, picioarele aveau rani groaznice, iar cei patru medici care l-au consultat mi-au spus ca e grav și trebuie sa se opreasca”. Pirvu il roaga pe Dan sa i-l lase lui pe Harap, cainele care ii urmase inca de la inceputul calatoriei și il roaga pe Dan sa-și continue drumul:

Cu inima indurerata, Dumitru Dan avea sa asculte rugamintea prietenului sau și sa plece din nou la drum. Iar peste cateva luni avea sa afle ca, in luna mai 1915, Pirvu a murit, cu ambele picioare amputate.

Dupa șase luni de calatorie solitara pe teritoriul SUA, Dumitru Dan avea sa ajunga, pe 18 ianuarie 1915, in Havana. E primit cu mare fast – “Sute de oameni ma asteptau, multi sportivi si jurnalisti care aveau sa ma urmeze pe toata perioada sederii” – insa durerea pierderii lui Pirvu era inca prea mare pentru a se putea bucura:

Au urmat Haiti, Jamaica, Puerto Rico, Barbados și Venezuela. De aici, imbarcat la bordul transatlanticului “Buenos Aires”, ajunge, in aprilie 1915, in Lisabona. Dupa o escala in Malta, e arestat la Salonic de un ofițer britanic care, vazand ca are in bagaje reviste din toate colțurile lumii, il considera spion. Așa se face ca romanul este expediat la Londra, pentru ancheta.

Ministrul plenipotențiar al Romaniei și cluburile sportive britanice fac presiuni și, in cele din urma, Dan este eliberat și retrimis la Salonic. Insa, din pricina rizboiului, e obligat sa intrerupa traseul stabilit și sa se intoarca in tara. Din cei 100.000 de km ai itinerariului stabilit, mai avea de parcurs doar 4.000 de km…

Abia dupa opt ani – in vara lui 1923 -, Touring Club de France ii stabilește un itinerariu pentru parcurgerea distantei ramase. Dan pleaca din Bucuresti pe ruta Belgrad-Skopje-Tirana-Zagreb, traverseaza nordul Italiei și Elveția și Soseste la Paris chiar pe 14 iulie 1923, ziua naționala a Franței și, printr-o coincidența, chiar ziua in care implinea 34 de ani.

Afla ca fusese monitorizat in permanența de diplomații ambasadelor franceze și de organizații sportive din toata lumea. Dupa ce prezinta raportul calatoriei, e primit cu fast și i se inmaneaza titlul de campion mondial și cei 100.000 de franci care, intre timp, se devalorizasera dramatic (ar fi reprezentat azi cam 40.000 de euro).

Cu banii primiți Dumitru Dan avea sa-și cumpere un hotel in Bacau, insa, din pricina razboiului, afacerea avea sa mearga prost. Așa ca a urmat cursurile Institutului de Administratie si a lucrat in domeniul asigurarilor sociale, iar dupa venirea comuniștilor la putere a mers prin școli sa povesteasca elevilor despre calatoria sa.

A fost inmormantat in Buzau, in Cimitirul Eroilor. Un mormant strajuit pe care aproape ca nimeni nu-l mai știe, strajuit doar de o cruce ruginita de metal. O cruce pe care nu scrie nimic.

“7 mari si 3 oceane, a traversat Dumitru Dan, de patru ori cel Atlantic, de doua ori cel Indian si o data Pacificul.
497 perechi opinci și 28 de costume populare a rupt Dumitru Dan in cei șase ani de calatorie.”