RSS

Cine sunt progresiștii de la Zia…

Râul Bahlui din Iași…

Guvernul României a donat Republ…

Bradul înalt de apro…

Alina Mungiu-Pippidi: "Cine treb…

Proiectul "România e…

"Anticorupția", o mare afacere p…

Mălin Bot continuă r…

Un bust al lui Avram Iancu, dezv…

Miercuri, 5 decembri…

Iohannis desființat de un jurnal…

Jurnalistul Cornel N…

Invitație la lectură: "Români cu…

Înaintaşii neamului …

Încercare de defăimare sau de al…

Știrea momentului în…

Reacție grobiană a lui CTP față …

Reacție grobiană a l…

«
»
TwitterFacebookPinterestGoogle+
O stea2 stele3 stele4 stele5 stele (Nu există încă evaluări)
Se încarcă...

Epopeea opincarilor

Print Friendly, PDF & Email

Trista și incredibila poveste a unora dintre cei mai buni ambasadori culturali pe care Romania i-a avut vreodata. 1 aprilie 1910: patru studenți romani pleaca pe jos, intr-o calatorie de 100.000 de kilometri in jurul lumii, purtand cu ei cultura romaneasca in cele mai indepartate colțuri ale celor cinci continente.Dintre cei patru, doar unul avea sa supraviețuiasca acestei incercari: dupa șase ani de mers pe jos, șase traversari ale Ecuatorului și 497 de perechi de opinci rupte, buzoianului Dumitru Dan avea sa se intoarca in țara cu un record mondial și o particica nemurire.

Epopeea opincarilor

Insa, in Romania, țara pe care a iubit-o și a promovat-o peste tot in lume, chiar și nemurirea iși gasește sfarșitul sub praful gros al uitarii și al nepasarii…

“Vom purta tot timpul opinci si costum popular”

In vara anului 1908, agenția pariziana Touring Club de France a lansat o provocare inedita: cine parcurgea 100.000 de kilometri pe jos, ocolind Pamantul cu mijloace materiale proprii, avea sa primeasca 100.000 de franci (suma ce astazi ar echivala cu o jumatate de milion de euro).

In scurt timp, in competiție aveau sa se inscrie aproape 200 de temerari. Printre ei și patru romani. Toți studenți in Paris și toți in varsta de doar 19 ani: Dumitru Dan și Paul Pirvu (studenți la geografie) și Gheoghe Negreanu și Alexandru Pascu (studenți la Conservator).

Cum dintre toate itinerariile, cel al romanilor a fost singurul acceptat, Dumitru Dan, liderul grupului, a pus o singura condiție: sa fie lasați sa se pregateasca in țara vreme de doi ani. Tot lui ii va veni și ideea privind finanțarea calatoriei: banii necesari hranei, transportului cu vaporul și taxelor aveau sa-i obțina susținand spectacole folclorice prin lumea larga:
“Daca suntem romani și vom cunoaște lumea, atunci cand sa cunoasca lumea romanii daca nu atunci cand aceștia le vin la poarta? Vom purta tot timpul opinci și costum popular.”

“Cerul acoperit și ploua marunt. Toți patru in costume naționale și opinci ieșim din Capitala”

Cei patru se intorc in țara și, in timp ce studiaza intensiv cartografia, meteorologia și etnografia, iși alcatuiesc un repertoriu compus din sute de cantece și dansuri tradiționale. Iar peste toate acestea, evident, exercițiile fizice: merg zilnic cate 45 de km pe jos, antrenandu-se in toate anotimpurile și pe toate formele de relief.

Cei patru se intorc in țara și, in timp ce studiaza intensiv cartografia, meteorologia și etnografia, iși alcatuiesc un repertoriu compus din sute de cantece și dansuri tradiționale. Iar peste toate acestea, evident, exercițiile fizice: merg zilnic cate 45 de km pe jos, antrenandu-se in toate anotimpurile și pe toate formele de relief.

Pe 1 aprilie 1910, cei patru (insoțiți de Harap, cainele care-i va urma credincios aproape intreaga calatorie) aveau sa paraseasca Bucureștiul: “Cerul acoperit și ploua marunt. Toți patru in costume naționale și opinci ieșim din Capitala” – aceasta este prima insemnare din jurnalul de calatorie ținut de Dumitru Dan. Se indreapta spre Brașov, iar de aici ajung in doar trei zile la Budapesta (unde dau prima lor reprezentație și caștiga primii bani), lasa in urma Berlinul și merg spre Danemarca:

“Iata și primul incident: la granița cu Danemarca, un jandarm, refractar la ideea de turism internațional, ne-a arestat și expediat la Flensburg, unde am aflat ca eram suspectați de spionaj. Dar zelosul jandarm, care spera poate intr-o decorație sau avansare, a ramas uimit cand – dupa ce ne-am lamurit cu șefii lui – ne-a vazut din nou.”

“Sunteti romani, nu?”

Urmeaza Cristiania (actualul Oslo), Stochkolm și Helsinki (unde spectacolele lor se bucura de mult succes) și, in cele din urma St. Petersburg și Moscova. Aici, vizitand galeria Tretiakov și ii napadește dorul de casa:

“In fața unui tablou de Vereșceaghin am plans ore in șir. Erau imagini cu Razboiul de Independența din 1877, țarani romani pictați in straie ca ale noastre”.

In octombrie 1910, romanii se aflau in Vladikavkaz, iar de aici au mers 200 km prin munti, “rebegiti de frig si uzi de ploaie”, pina la Tbilisi, iar apoi, mai departe, pana in Teheran.

“Cele cateva spectacole pe care le-am prezentat in Persia s-au bucurat de o afluența de spectatori peste așteptari. Am observat ca persanii nu canta la niciun instrument muzical. De ce? Pentru ca religia ii oprește. (…)In pustiul acela, unde femeile, de saracie, nu poarta voal, ci doar tagir, si acela de stamba, nu din matase neagra, copiii studiau citirea, scrierea, coranul, astrologia, retorica, persana, araba si turca!”

Dupa Bagdad, traverseaza Valea Eufratului mergand pe jos alaturi de o caravana cu camile, trezind mila arabilor:

“Degeaba le-am explicat rostul mersului nostru pe jos, dadeau din cap și ne compatimeau, crezandu-ne fie bolnavi, fie saraci sau avari!”.

In Damasc au primit daruri de la romanii din Galați și Braila stabiliți aici cu afacerile, au trecut prin Ierusalim, Cairo, Alexandria și, “infiorați de urletele șacalilor”, au coborat pe Valea Nilului avantandu-se in inima Africii.
In Sudan, “unsprezece zile nu am intalnit pe nimeni, n-am baut apa proaspata, n-am vazut umbra de pom”, in deșertul saudit “dunele fumegau, sunete metalice, infioratoare umpleau aerul pe care nu-l puteam respira de fierbinte.
Ne-am aruncat in nisip si am așteptat, nu știu cat, poate zeci de ore, pana s-a sfarșit”, iar “in Zanzibar ne-a sunat intr-o zi la ureche intrebarea: «Sunteți romani, nu?». Acolo unde ne așteptam mai puțin, am fost gazduiți și ospatați intr-un hotel, proprietatea unor galațeni stabiliți de mai bine de 12 ani”…

“Cauți hotel in padure de parca ești la Bușteni!”

Dupa parcurgerea coastei de Est a Africii, au traversarea in Madagascar și, la bordul unui vas, au pornit spre Australia. Traseul australian avea sa insumeze 2100 de km (fiecare avea montat la picioare un pedometru comandat special din Anglia, care calcula distanțele): au vizitat Sydney, Canberra, Blue Mountains și grotele Jenolan dornici sa ia contact cu baștinasii, s-au aventurat intr-o zona salbatica. Și au fost capturați de aborigeni.

In timp ce Pirvu si Negreanu ridicau un adapost, Pascu și Dan s-au avantat in necunoscut și s-au trezit intr-o groapa adanca de 20 de metri, una dintre capcanele pentru animale ale aborigenilor. Au tras cu revolverele, sperand ca vor fi auziți de ceilalți doi colegi. Insa, in locul acestora au aparut baștinașii, care i-au legat cu franghii și i-au dus in fața șefului de trib.

“El ne examina atent armele și lanternele ce ne fusesera luate intre timp. (…)Marunți la stat, aproape goi, cu pielea variind de la aramiu la brun-inchis, au un chip deformat din cauza nasului turtit. Ochii le sunt insa de-o agerime surprinzatoare. Nu seamana deloc cu negrii pe care i-am vazut in Africa sau cu maiestoșii maori pe care i-am cunoscut in Noua Zeelanda.”

Spre norocul lor, amețindu-se cu alcool, aborigenii au adormit. “Cauți hotel in padure, de parca ești la Bușteni”, i-a reproșat Pascu lui Dan și apoi s-a aruncat in foc, arzandu-și legaturile de canepa și eliberandu-și mainile. Au fugit amandoi, dar arsurile la braț ale lui Pascu nu aveau sa se mai vindece vreodata.

Prima mare tragedie

Drumul romanilor a continuat prin insulele arhipelagului Asiei de Sud (unde, “cu Brauletul și Ciobanul am supraviețuit prin insule cu portocali”) pana in Sri Lanka, apoi, imbarcandu-se la bordul vasului “Peninsular Oriental” au pornit spre India.

In iulie 1911, la debarcarea in Bombay, aveau parte de o mare surpriza: “Nu am știut ca Times of India ne anunțase sosirea! Ne așteptatu sute de curioși si reprezentanți de asociatii sportive! Ne rezervasera camere la hotelul Prince of Wales din capitala!”. Și tot aici avea sa se petreaca și prima mare tragedie a calatoriei lor.

Romanii sunt invitați pentru doua zile la palatul rajahului, iar dupa ospațul oferit in onoarea lor, Dan, Negreanu și Pirvu au ieșit in oraș pentru a cumpara cele trebuincioase calatoriei, iar Pascu a ramas sa povesteasca gazdei și invitaților din peripețiile lor.
La intoarcere, i-au gasit pe toți leșinați, cu pipe de opium in mana.

“Jurasem sa ne ferim de tot ce e strain obiceiurilor noastre. Pascu s-a dezmeticit putin si a inceput sa se scuze, ba ca masa a fost copioasa, ba ca nu a putut refuza. In timp ce explica, s-a prabușit”, noteaza Dan in jurnal.

Colegii i-au “fricționat brațele și tamplele”, iar rajahul i-a linistit, spunand ca se va trezi dupa un somn de o ora, doua. Pascu insa nu s-a mai trezit niciodata, iar medicul palatului a constatat decesul: intoxicare cu opium. Era 17 iulie 1911, iar ei ramasesera doar trei calatori insoțiți de un caine…

Temuta capetenie a triburilor jivaros

Au plecat prin Benares, spre Calcutta. La bordul unui vas, echipajul ajunge din nou in Africa, la Cape Town:
“Inima ti se strange când ceva e interzis pentru negri, sau e doar pentru albi”.
De aici, parcurg coasta de vest a Africii, prin Congo si Gabon, pana in Senegal și, dupa ce poposesc aproape o saptamana in Tenerife, pleaca spre America de Sud. In ianuarie 1912, sunt așteptați la Rio de Janeiro de sute de localnici: devenisera deja faimoși, iar in ziare erau mai mereu articole despre sosirea lor.

“Am folosit șederea din plin pentru a prezenta mai multe spectacole de dansuri populare romanești, precedate de conferințe despre Romania. Sala teatrului Diamantina s-a dovedit de fiecare data neincapatoare.”

Traseul sud-american continua cu Paraguay, Uruguay, Argentina, Chile si Bolivia, iar la granița dintre Ecuador și Peru, temuta capetenie a triburilor jivaros, cei care “decapitau dușmanul omorat și ii conservau capul prin mumificare cu ajutorul soluțiilor speciale și al nisipului fierbinte” ține neaparat sa-i cunoasca personal și sa le onoreze prezența.

Cea de a doua mare tragedie

In cele din urma cei trei ajung in San Francisco, unde, dupa un popas de doar trei ore, se imbarca spre Yokohama. Apoi, din Japonia, vor intra in China prin Hong Kong, trecand prin Canton și stabilindu-și ca destinație orașul Pekin (Beijing-ul de azi).

Traseul presupunea traversarea munților Nau Lin, pe un traseu extrem de periculos. Intr-una din cele peste treizeci de zile de mers pe acest traseu, pe o ploaie marunta, in timp ce mergeau in șir indian sprijinindu-se in bastoanele de lemn, aveau sa auda un strigat: Dan și Pirvu aveau sa-l vada pe Negreanu rostogolindu-se și lovindu-se de stancile umede…

Negreanu “parea sa aiba fracturi si leziuni interne, era tot insangerat”. Dan fuge spre primul sat și, cand noaptea se lasase deja, se intoarce insoțit de doi chinezi. Negreanu era “vanat și tremurand”. Il poarta intr-un hamac pana in sat, dar, negasind niciun doctor, merg inca 10 kilometri pana la spitalul unui orașel.

Aici li se spune ca primul doctor va sosi abia in zori. La șapte dimineața, Dan pleaca sa ceara ajutorul autoritaților. Cand se intoarce la spital il gasește pe Negreanu mort. De acum mai ramasesera doar doi prieteni calatori. Și un caine.

Din frigul cumplit al Siberiei, la Casa Alba

Din Pekin, cei doi pleaca spre portul siberian Nikolaevsk, iar apoi in peninsula Kamceatka. In estul Siberiei vor petreace iarna lui 1912, “1.150 de kilometri prin viscol și geruri fara egal”. Reușesc sa ajunga, printr-un noroc, la stramtoarea Bering – “Temperatura de minus 37 grade, maini jupuite de frig, proviziile inghetate” – și, inaintand printre satele de eschimoși, iși continua drumul spre Skagway, Juneau si, in cele din urma, Vancouver.

Aici Dan avea sa observe pentru prima data ca Pirvu nu este in apele lui:

“E prea tacut, el, care radea și de neajunsuri. Imi spune ca il dor de ceva vreme picioarele”.

Iși continua drumul prin Seattle, Portland si San Francisco, iar de aici se vor intoarce pentru prima data in Europa, dupa mai bine de trei ani: ajung din Tanger la Tunis, trec prin Sicilia, Elveția, Franța și Olanda, iar de aici, cu vaporul, in Anglia. Londra avea sa ii impresioneze:

“De necrezut! Sunt aici mai mulți scoțieni decat la Glasgow, mai mulți irlandezi decat la Dublin și mai mulți catolici decat la Roma!”.

La Londra aveau sa afle unde ca, pentru a infrange teama instaurata odata cu tragedia Titanicului, compania de transport Allen Line oferea o suta de locuri gratuite pentru cursa transatlantica. Așa ca pleaca din Glasgow la Quebec, iar de aici, prin Cleveland și Toledo, pana la Detroit.

Cei doi romani iși continua drumul și, cum renumele lor era tot mai mare, sunt primiți personal de guvernatorii statelor Delaware și Maryland, iar pe 24 decembrie 1914 sunt invitați sa petreaca o zi chiar la Casa Alba. Intre timp. in Europa izbucnise razboiul…

Cea de a treia mare tragedie

Pe teritoriul SUA spectacolelor sunt tot mai așteptate așa ca trec, rand pe rand, prin Virginia, Kentucky, Tennessee și Alabama. In Jacksonville, Florida, Pirvu avea sa se prabușeasca: “Era la capatul puterilor, picioarele aveau rani groaznice, iar cei patru medici care l-au consultat mi-au spus ca e grav și trebuie sa se opreasca”. Pirvu il roaga pe Dan sa i-l lase lui pe Harap, cainele care ii urmase inca de la inceputul calatoriei și il roaga pe Dan sa-și continue drumul:

“Mai frațioare, am facut mai bine de 90.000 de km. Am fost patru, apoi trei și, iata, doi. Acum ma pierd si eu. Nu trebuie sa se spuna ca romanii au abandonat, copleșiți de greutați! Știam ca vor fi, dar nu le-am prevazut așa de groaznice. Speram sa revedem cu toții pamantul patriei, dar n-a fost cu putința. Trebuie sa lupți singur, sa mergi neșovaielnic mai departe!”.

Cu inima indurerata, Dumitru Dan avea sa asculte rugamintea prietenului sau și sa plece din nou la drum. Iar peste cateva luni avea sa afle ca, in luna mai 1915, Pirvu a murit, cu ambele picioare amputate.

Destinul calatorului de cursa lunga

Dupa șase luni de calatorie solitara pe teritoriul SUA, Dumitru Dan avea sa ajunga, pe 18 ianuarie 1915, in Havana. E primit cu mare fast – “Sute de oameni ma asteptau, multi sportivi si jurnalisti care aveau sa ma urmeze pe toata perioada sederii” – insa durerea pierderii lui Pirvu era inca prea mare pentru a se putea bucura:

“Am daruit un costum popular muzeului din Santiago de Cuba, am plans și am mers mai departe”.

Au urmat Haiti, Jamaica, Puerto Rico, Barbados și Venezuela. De aici, imbarcat la bordul transatlanticului “Buenos Aires”, ajunge, in aprilie 1915, in Lisabona. Dupa o escala in Malta, e arestat la Salonic de un ofițer britanic care, vazand ca are in bagaje reviste din toate colțurile lumii, il considera spion. Așa se face ca romanul este expediat la Londra, pentru ancheta.

Ministrul plenipotențiar al Romaniei și cluburile sportive britanice fac presiuni și, in cele din urma, Dan este eliberat și retrimis la Salonic. Insa, din pricina rizboiului, e obligat sa intrerupa traseul stabilit și sa se intoarca in tara. Din cei 100.000 de km ai itinerariului stabilit, mai avea de parcurs doar 4.000 de km…

Abia dupa opt ani – in vara lui 1923 -, Touring Club de France ii stabilește un itinerariu pentru parcurgerea distantei ramase. Dan pleaca din Bucuresti pe ruta Belgrad-Skopje-Tirana-Zagreb, traverseaza nordul Italiei și Elveția și Soseste la Paris chiar pe 14 iulie 1923, ziua naționala a Franței și, printr-o coincidența, chiar ziua in care implinea 34 de ani.

Afla ca fusese monitorizat in permanența de diplomații ambasadelor franceze și de organizații sportive din toata lumea. Dupa ce prezinta raportul calatoriei, e primit cu fast și i se inmaneaza titlul de campion mondial și cei 100.000 de franci care, intre timp, se devalorizasera dramatic (ar fi reprezentat azi cam 40.000 de euro).

O garsoniera de la Elena Ceausescu si un mormant pierdut in nepasare

Cu banii primiți Dumitru Dan avea sa-și cumpere un hotel in Bacau, insa, din pricina razboiului, afacerea avea sa mearga prost. Așa ca a urmat cursurile Institutului de Administratie si a lucrat in domeniul asigurarilor sociale, iar dupa venirea comuniștilor la putere a mers prin școli sa povesteasca elevilor despre calatoria sa.

“A facut un memoriu catre Elena Ceaușescu pentru a primi o casa. A venit o comisie ca sa vada care sunt condițiile, daca sunt indreptațiți sa ceara casa și au vazut ca eu aveam deja patru copii și mama și tata stateau intr-o casuța cu pamant pe jos. Le-a aprobat cererea și le-a dat o garsoniera cu chirie. Acolo a și murit la 90 de ani” (Steliana Sarbescu, fiica lui Dumitru Dan)

A fost inmormantat in Buzau, in Cimitirul Eroilor. Un mormant strajuit pe care aproape ca nimeni nu-l mai știe, strajuit doar de o cruce ruginita de metal. O cruce pe care nu scrie nimic.
Cartea de vizita a lui Dumitru Dan
“7 mari si 3 oceane, a traversat Dumitru Dan, de patru ori cel Atlantic, de doua ori cel Indian si o data Pacificul.
497 perechi opinci și 28 de costume populare a rupt Dumitru Dan in cei șase ani de calatorie.”
Epopeea opincarilor, "Opinca Dacica Muzeul capitolini 1" by CristianChirita - Own work. Licensed under CC BY-SA 3.0 via Wikimedia Commons - commons.wikimedia.org

Epopeea opincarilor, “Opinca Dacica Muzeul capitolini 1” by CristianChirita – Own work. Licensed under CC BY-SA 3.0 via Wikimedia Commons – commons.wikimedia.org

Sursa:

[1] ioncoja.ro

Site-ul Glasul.info nu răspunde pentru opiniile comentatorilor, responsabilitatea formulării din comentarii revine integral autorului comentariului. Ne rezervăm dreptul de a șterge comentariile cu tentă rasistă, xenofobă,care incită la ură, sau la violență.

loading...

Comentarii

comentarii

Site-ul Glasul.info nu raspunde pentru opiniile comentatorilor, responsabilitatea formularii din comentarii revine integral autorului comentariului. Ne rezervam dreptul de a sterge comentariile cu tenta rasista, xenofoba, care incita la ura, sau la violenta

Continutul articolelor exprima punctele de vedere ale autorului, iar Glasul.info nu isi asuma raspunderea pentru aceste idei exprimate de catre autor, exceptie facand doar notele sau materialele publicate exclusiv de catre redactia Glasul.info
Inline
Inline